Crez artistic

Născut sub o zodie prielnică, Albert Camus primea Nobelul în Literatură în 1957, dar, cum avea el însuși să mărturisească la Stockholm, în cadrul ceremoniei de decernare, simțea prea bine că nu-l merită. În plus, nu avea decît 44 de ani, vîrstă de-a dreptul fragedă pentru un premiu care, potrivit cutumei, avea darul de a mîngîia senectutea unor autori pe cît de emeriți, pe atît de storși de vînă scriitoricească. Cu toate că mărturisirea lui Camus era semnul unei modestii de circumstanță, un fel de micșorare spre a-și tăia singur aripile mîndriei, ar fi o impietate să-l bănuiești de ipocrizie cabotină. Camus chiar asta credea despre sine, anume că nu era cu nimic mai îndreptățit decît alții să primească trofeul rîvnit, deși un glas ascuns îi șoptea că ideologia își vîrîse din nou coada: dacă războiul civil din Algeria nu s-ar fi aflat la apogeu, iar dacă Camus nu ar fi tăcut cu dibăcie tactică, spre a nu jigni cele două tabere (de care era legat în egală măsură, de algerieni prin sînge, de francezi prin limbă), premiul nu i-ar fi poposit pe umeri. Oricum, cu un preț al tăcerii convertit în lauri literari, Camus avea să meargă în Suedia, unde, pe lîngă discursul de la Palatul Concertelor din Stockholm, avea să țină o conferință la Universitatea din Uppsala. Cele două prelegeri apar acum pentru prima oară în română, fiind reunite de traducătoarea Marina Vazaca sub titlul generic de Discursurile din Suedia. Dacă las deoparte tenta de perorație solemnă, ca o impostație afectată din partea unui autor mînuindu-și cu talent limba scrobită, ce sare în ochi e viziunea pe care Camus o are despre rostul artistului. Scriitorul respinge atît „arta pentru artă“, cît și „arta cu tendință“. Ambele i se par abateri menite a-l înstrăina pe creator de vocația lui. Arta pentru artă e malefică fiindcă este expresia unui ifos gratuit, ca o joacă narcisică la care artistul, rupt de cetate, se dedă cu plăcere egoistă. Arta pentru artă e trădare crasă, o lepădare din cauza căreia artistul, întorcînd spatele epocii, jubilează morbid, în totală nepăsare față de nenorocirea semenilor. Scriitorul trebuie să fie solidar cu necazurile vremii, iar turnul de fildeș e simbolul feloniei fățișe. Dar dacă creația ca scop în sine e miraj patologic, nici creația pusă în slujba politicului nu e mai brează. Arta servind ideologiei e propagandă crasă, adică act estetic de propovăduire a ideilor oficiale. Cînd artele sînt subjugate politicului, decadența e la ea acasă, iar artistul, înrobit puternicilor zilei, e un sclav aflat în chesat moral.„Arta pășește încet pe o potecă între două genuni, care sînt frivolitatea și propaganda. Pe această linie de creastă pe care înaintează artistul, fiecare pas este o aventură, un risc extrem. În acest risc însă, și doar în el, se află libertatea artei. Libertate dificilă și care seamănă mai degrabă cu o disciplină ascetică? Ce artist ar nega acest lucru? Ce artist ar îndrăzni să spună că se află la înălțimea acestei sarcini fără sfîrșit? Libertatea aceasta presupune o sănătate a inimii și a trupului, un stil care să fie ca tăria sufletească și ca o înfruntare răbdătoare.“ (p. 68). Dacă arta ca scop în sine e rea, iar cea cu tendință e și mai rea, ce-i de făcut? Reacția cea mai firească este să afirmi că menirea artistului e să oglindească după puteri epoca, caz în care opera e răsfrîngerea realității în chip artistic. Dar nici această variantă nu-l mulțumește pe Camus. În ochii lui, realismul nu are ce căuta în artă, pentru un îndoit motiv: realitatea este nespus de prozaică și, în al doilea rînd, e atît de vastă încît e cu neputință de prins în operă. De aceea, orice artist săvîrșește o decupare din realitate, desprinzînd acele felii pe care le consideră de însemnătate umană. Decuparea înseamnă ridicare la putere, un salt al cărui rezultat este impunerea cîtorva valori cu bătaie universală. Asta înseamnă că trecerea de la fapte la valori nu se face în virtutea unei curgeri firești, ci artistul sare peste prag: creează valori în urma conflictului lăuntric pe care îl întreține cu epoca. Opera e simptomul războiului dintre artist și epocă. El este un răzvrătit care înfruntă epoca absorbind-o în operă. Dar absorbția nu e act mimetic, nici curgere lină, ci digerare intensă cu deznodămînt imprevizibil. Cum va arăta în final opera nu știe nimeni, nici măcar artistul. Odată terminată, ea nu va fi decît ascultare a păsului celor mulți. Aici se simte filantropia aproape miloasă a lui Camus, înclinația de a-i compătimi pe cei nevoiași. Camus e socialist cu sufletul, chiar dacă doctrinar respinge explicit realismul-socialist. Artistul e în slujba celor mulți, el le dă glas frămîntărilor. Artistul e tribunul mulțimii, exprimîndu-se într-o formă mai reușită decît o poate face plebea. Iată de ce scopul ultim al operei e ca toți oamenii să se regăsească în ea. Geniul e cel care seamănă cu toată lumea, cu toate că nimeni nu seamănă cu el. Situația e grea de aporie, iar Camus se mișcă pe muchie de cuțit: arta pentru artă e ifos aristocratic, deci trebuie părăsită, iar arta cu tendință e plecăciune proletară adusă puterii, deci trebuie așijderea abandonată. Și atunci ce mai rămîne? Rămîne scrîșnetul artistului care intră în rezonanță cu vaietul celor mulți. Iată trăsătura cea mai bizară a scriitorului francez: după ce ia artei dreptul la autonomie singulară, după ce o împiedică să se închine la altarul puterii, Camus o împinge la picioarele mulțimii. Artistul cu aplecări aristocrate e rupt de oameni, cel socialist e aservit puterii, în schimb creatorul autentic împărtășește soarta celor mulți. „Confruntat cu veacul său, artistul nu poate nici să-i întoarcă spatele, nici să se piardă în el. Dacă îi întoarce spatele, vorbește în gol. Dar, dimpotrivă, în măsura în care îl ia ca obiect, își afirmă propria existență ca subiect și nu poate să i se supună în întregime. Altfel spus, chiar în momentul în care artistul alege să împărtășească soarta tuturor, atunci se afirmă pe sine ca individ. Și nu va putea ieși din această ambiguitate.“ (p. 64). Ce poate fi mai neartistic pentru un artist decît „să împărtășească soarta tuturor“? Camus are inima largă, fiind omenos prin afinitate de pătimire cu gloata. Nici o legătură între umoarea filantropică de aici și cruzimea cu care, în Mitul lui Sisif declara că singura problemă cu adevărat importantă este sinuciderea. Te naști singur și mori singur, iar între cele două capete viața se cuvine a fi trăită cantitativ. Viața e pînă într-atît de absurdă încît trebuie mistuită copios, prin toți porii și cu toți rărunchii. Restul e sclifoseală de belferi scăpătați. Aici, în prelegerea de la Uppsala, dimpotrivă: artistul nu e singur, ci înnădit la zbaterea celor mulți. „Noi, scriitori din secolul XX, nu vom fi niciodată singuri. Trebuie să știm, dimpotrivă, că nu putem să evadăm din nenorocirea comună, și că singura noastră justificare, dacă există vreuna, este să vorbim, după puterea mijloacelor noastre, pentru cei care nu pot să o facă. Dar trebuie să o facem pentru toți cei care, de fapt, suferă în acest moment, indiferent de mărețiile, trecute sau viitoare, ale statelor sau partidelor care îi oprimă: pentru artist nu există călăi privilegiați.“ (p. 67). Pentru artist nu există decît victime cărora opera le alină chinul. Optica lui Camus pune accentul pe virtutea consolatoare a artei. Catharsisul pe care ți-l dă arta stă în mîngîiere, grație unei compensări de ordin estetic. Frumosul îți dă ceea ce viața îți ia: o împlinire în plan fictiv, menită a suplini vitregiile sorții. Autorul operei trăiește cot la cot cu degustătorii ei. Pentru a sublinia că artistul respiră în mijlocul agorei, Camus recurge la analogia arenei cu fiare sălbatice: în timp ce leul își zdrobește victima, artistul aristocrat stă în tribune contemplînd scena, artistul obedient se gudură pe lîngă lei, doar artistul autentic ia partea victimelor. Compasiune mărinimoasă pentru uzul celor mulți. Scrise fiind pentru a fi rostite, cele două prelegeri au fluență elegantă, al cărei farmec vine mai degrabă din melodia limbii franceze decît din dorința lui Camus de a fi un orator simandicos. Totuși, o emfază solemnă se simte în multe locuri, Camus fiind purtat de elanul vorbirii frumoase. Altminteri, volumul este o mărturisire de credință pe deplin convingătoare. Egal sieși, Camus nu avea să-și dezmintă crezul artistic, chiar dacă mai avea puțin de trăit.