Cronicarul literar are, astăzi, atât privilegiul, cât și datoria de a acoperi întreaga hartă a literaturii scrise în limba română. Care, de prisos să adaug, nu se mai rezumă la cea scrisă în țară, ci e răspândită pe tot globul, începând cu comunitățile românești din Basarabia și Bucovina și terminând cu Australia. Un loc aparte, în cadrul acesta, îl ocupă scriitorii de limbă română din Israel. Câțiva dintre ei – ca Bianca Marcovici sau Riri-Sylvia Manor – sunt nume cunoscute cititorilor din țară. Alții scriu și publică în Israel și numai rareori (atunci când apar la editurile din România) ajung să fie cunoscuți și la noi. Atât individual, cât și ca fenomen de grup, ei merită, însă, să intre în circuitul critic contemporan și, de aceea, am ales să vă prezint trei autori contemporani mai puțin cunoscuți în țară.
Beni Budic
Unul dintre capitolele aparte ale scrisului românesc din Israel îl reprezintă reconstituirile memo – rialistice ale vieții evreiești din România, de dinainte și de după Holocaust. O reconstituire necesară, întrucât regimul comunist a trecut cu tăvălugul peste memoria colectivă, demolând localități întregi și instrumentalizând istoria, astfel încât să dispară până și amintirea trecutului. Recent plecatul dintre noi Beni Budic (1946-2020), prozator și memorialist, ne propune, în Casa Bodingher și alte amintiri, o binevenită reconstituire a acestui spațiu al memoriei. Căci amintirile sale reînvie ștetl-ul sucevean, mai puțin vizitat în anii din urmă, prin intermediul memorialisticii, decât alte spații asemănătoare (Bârlad, Bacău, Dorohoi etc.). Născut la Burdujeni, Beni Budic a copilărit într-o epocă dificilă pentru evreii din România. În special pentru cei din Moldova și Bucovina, grav afectați de Holocaust, copleșiți de refugiații din teritoriile ocupate de URSS și împiedicați de regimul comunist să-și reia viața comunitară. După proclamarea independenței Statului Israel (1948), s-a adăugat și emigrarea, care, pe de-o parte, reprezenta o salvare din criză, iar, pe de alta, îngreuna refacerea comunităților. Memoriile lui Beni Budic sunt, de aceea, dulci-amare. Căci el a reconstituit, prin scris, o realitate – cea din anii 1950- 1960 – alcătuită din multe straturi. Unele, irizate de lumina specială a copilăriei: o copilărie ieșită din război, într-o familie care a supraviețuit Transnistriei și își regăsește, cât de cât, viața. În Suceava, care-și păstra aura de oraș istoric, fostă capitală a Moldovei, ca și o glazură de burg austriac, urbanizat mai bine decât bietele târguri ale Moldovei, electrificat, cu apă curentă și canalizare. Pe de altă parte, însă, iubirea și protecția familiei nu estompează realitățile triste ale acelei epoci, în care casele și afacerile fuseseră confiscate de regimul comunist, în care apăruse represiunea, iar viața tihnită a croitoriei de lux Bodingher se transformase într-o luptă surdă pentru supraviețuire. Rememorarea literară întreprinsă de Beni Budic salvează, însă, de la uitare înfățișarea vechii Suceve, cu misterul ei medieval și cu urbanitatea ei de tip austriac, precum și figurile reprezentative și instituțiile vieții evreiești din oraș. Familii, sărbători, evenimente: toate alcătuiesc tabloul unei vieți patriarhale, peste care trecuse războiul și catastrofa Holocaustului. Păcat că această carte a fost ultima scrisă de Beni Budic, memorialist înzestrat cu talent portretistic și cu darul de a însufleți amintirile.
David Urs
Un volum interesant pentru oricine dorește să cunoască, prin intermediul unor ficțiuni bine gândite și alcătuite, Israelul și istoria cotidiană a evreilor originari din România este Povestiri din Țara Făgăduinței, aparținându-i scriitorului David Urs. Alcătuită din 30 de texte, culegerea conține, în realitate, mult mai multe povestiri, căci autorul are darul narațiunii și știința de a trece de la o istorie la alta, într-un itinerar care are tâlc. Genul lui David Urs nu este, însă, nici umorul de dragul umorului (deși multe dintre istoriile sale sunt pline de haz), nici moralizarea. În realitate, la finalul lecturii, înțelegi că toate povestirile se împletesc într-o reflecție serioasă (deși scrisă spumos, cu vădită plăcere, într-o impecabilă limbă română contemporană) pe tema Țării Sfinte. Cu complexele ei legături între evrei așkenazi și evrei sefarzi, între laici și religioși, ori între evrei, arabi creștini și musulmani. Cu problemele ei (unele, asemănătoare cu ale oricărui stat dezvoltat, altele, specifice) și cu incontestabilele ei realizări. Ca pasionat de Israel, am citit cu interes și cu folos cartea lui David Urs, care ne oferă o perspectivă profundă, încărcată deopotrivă de iubire și de luciditate. Îmi place în scrisul acestui pro – za tor echilibrul cu care știe să constru – iască un peisaj viu al societății israe – liene, pornind „din iarbă“, nu de la clișeele obișnuite. Un peisaj care este autentic tocmai prin simțul nuanței, prin capacitatea de a evidenția ceea ce e excepțional (și sunt destule lucruri excepționale în Israel), fără a cădea în encomiastică, și de a sublinia ceea ce e de îndreptat, fără a cădea în defăimare. Căci rostul prozei sale, dincolo de plăcerea povestirii faptului de viață, este cel de a-l face pe cititor să înțeleagă, fie și de pe malul Dâmboviței, comple – xi tatea problemelor cu care se confruntă cetățeanul și statul israelian, Remarcabil mi se pare și faptul că această „istorie apocrifă“ a societății israeliene de azi reușește să sublinieze, simultan, unicitatea Israelului (ca stat al poporului evreu) și universalitatea experienței sale de viață, ca parte a spectacolului lumii.
Gabriel Ben Meron
Umorul evreiesc este vestit peste tot în lume. Inclusiv în țara noastră, acolo unde, în momente dificile, a reprezentat o „marcă înregistrată“ a comunității, prin care aceasta a ripostat la nedreptate și discriminare. Gabriel Ben Meron, scriitor și medic israelian originar din România, semnatar al unor volume de proză scurtă și de eseuri, este și autorul unei savuroase antologii a umorului evreiesc din timpul regimului comunist, intitulată Salut înflăcărat. Antologarea se referă, evident, la tematica anecdotelor și povestirilor, căci redactarea lor aparține prozatorului. Pe cei care cred că este vorba de un demers facil îi îndemn să citească volumul. Gabriel Ben Meron, cu gust și cu înțelegerea circumstanțelor în care s-au născut și au circulat respectivele anecdote, ne furnizează în Salut înflă – cărat nu doar câteva ore de râs spumos, ci și o reflecție asupra epocii și a modului în care ne-am raportat la ea. Pentru oamenii (și popoarele) cu umor, acesta este… o chestie serioasă, nu numai pentru că în spatele comicului se as – cunde întotdeauna tragicul, cât mai ales pentru că umorul e o formă de asumare prin detașare. Or, după cum spune Ben Meron în „Introducere“, condiția evreilor români după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost ambiguă. Comunismul i-a salvat de nazism, deci de exterminare, însă i-a făcut prizonierii unei realități ostile, în care, pe lângă neajunsul de a fi cetățenii unui stat totalitar, erau „țapii ispășitori“ ai crizelor regimului. Bancurile și anecdotele au fost, decenii întregi, una dintre „supapele“ prin care ei s-au raportat la această situație complexă. Și, întrucât pentru evrei hazul este, cum spuneam, un lucru serios, antologia are și o postfață temeinică, în care poetul Emil Nicolae parcurge, cu un vădit simț al nuanțelor, relațiile dintre poporul evreu și umor. Pornind chiar de la origini, de la Sfânta Scriptură, în care bătrâna Sara îl naște pe Isaac (nume care, etimologic, înseamnă Yiz’haq, „el va râde“). De atunci încoace, prin umor, evreii au dăruit lumii înțelepciune și, de ce nu?, clipe de ușurare, chiar în mijlocul celor mai întunecate epoci. Salut înflăcărat nu este doar o evocare a atmosferei din perioada comunistă (utilă, căci mulți tineri par acum a o idealiza), ci și un inventar al neajunsurilor acesteia, identificate și puse sub lupă prin anecdotă. Nu știu dacă prin această antologie prozatorul biciuie moravurile contemporane, în plină pandemie globală, dar cu siguranță ne oferă o bună radiografie a sistemului comunist.