Comunismul nu rezistă în condiții de concurențialitate. Obsesia de căpătâi a bolșevicilor de pretutindeni o constituie eliminarea de pe scena publică a oricărui competitor. Nu e doar o chestiune istorică, moartă o dată cu Lenin, Stalin și Mao, ci o psihoză care a străbătut veacul și planeta. O vedem cu ochiul liber — nu trebuie să coborâm la nivelul țărilor numite cândva „din lumea a treia“, unde gărgăunii marxism-leninismului sunt încă la mare preț. E suficient să răsfoim publicațiile main-stream din America, unde radicalii din Partidul Democrat psalmodiază surescitat din bucoavnele lui Ulianov. N-am să devin eu avocatul Partidului Republican, la fel de corupt ca și adversarul său Democrat. Dar e totuși straniu să constați acutele fundamentaliștilor din formațiunea lui Harris și Biden (aceasta e ordinea reală a funcțiilor!) care cer distrugerea republicanilor. Pentru canalele de televiziune influente din America a fi republican ori a avea simpatii republicane e deja o crimă. Să sperăm că e doar o febră trecătoare, o demență de moment provocată de surplusul de muniție rămas din campania electorală.
Ceea ce nu va trece e veșnica fobie la alteritate a indivizilor care-și spun progresiști, ei nefiind decât niște comuniști sadea. Ori, dacă preferați, fasciști. Când nu distrug după voia inimii, se mulțumesc să ceară interzicerea și izolarea vocilor neconvenabile. Ei clamează la nesfârșit, asemenea poetului Éluard, eliberarea Parisului, deși frumosul oraș nu mai e demult ocupat de naziști. Pasiunea etichetărilor nu s-a încheiat odată cu înfrângerea vrăjmașului. Ea continuă și va continua până când omenirea va păși dincolo de vămile timpului, mărșăluind pe muzica triumfalistă a nazist-progresiștilor.
Cercetând istoria comunismului, te frapează precizia și siguranța acțiunilor armatei exterminatoare a lui Lenin. Aceasta a aneantizat, asemeni unui tăvălug, orice urmă de rezistență la impunerea sclavagiei moderne. Există în nebunia lor o stilistică de sorginte geometrică, o limpezime de cristal și o violență care exclud remușcarea ori mila. Imediat ce l-au desemnat, inamicul trebuie distrus. Cine e inamicul? Întregul univers. Monarhia, biserica, armata, cultura, nobilimea, burghezia, țărănimea, muncitorimea și, în general, toți cei care n-au sărutat cizma bolșevică. Paranoici și „iluminați“, comuniștii nu se împiedică în sentimente rușinoase precum compasiunea, bunătatea, toleranța, iertarea. Ei ucid la nesfârșit. Iar atunci când n-o fac fizic, ucid în efigie: ce altceva sunt vastele campanii de nimicire prin intermediul presei și, mai nou, al Internetului?
Comunismul nu e doar o ideologie oportunistă. Există o componentă a ei care știe să se folosească de timpii lungi ai istoriei. Nu e nicio problemă dacă nu te-au distrus azi. O vor face mâine, sau poimâine sau peste câteva decenii. Dacă mori, vina trece asupra urmașilor. Tehnica de suprimare se vede cel mai bine în felul în care hoarda lui Lenin a șters de pe fața pământului partidele. În Arhipelagul Gulag, situația e magistral sintetizată:
„Nici un cetățean al statului rus care a intrat cândva într-un alt partid decât cel bolșevic nu putea să scape de soarta sa, el era condamnat (dacă nu reușea, ca Maiski ori Vîșinski, pe scândurile naufragiului, să treacă la comuniști) Putea să nu fie arestat în primul eșalon, putea să supraviețuiască (după gradul său de periculozitate) până în 1922 sau 1932 sau chiar până în 1937, dar listele erau păstrate, sorocul i se apropia, sorocul sosea, era arestat ori numai invitat cu amabilitate pentru a i se pune unica întrebare: a fost el membru al… de la… până la…? (I se puneau și întrebări privind activitatea lui dușmănoasă, dar prima întrebare era hotărâtoare, cum limpede ni se pare nouă astăzi, după decenii).
Mai departe, soarta lui putea fi variată. Unii ajungeau imediat în- tr-una din celebrele închisori centrale țariste (din fericire, toate închisorile centrale s-au păstrat bine, și unii socialiști nimereau chiar în aceleași celule și la aceiași gardieni, pe care îi cunoșteau). Altora li se propunea să meargă în exil — o, nu pentru multă vreme, doar pentru vreo doi-trei anișori. Iar uneori și mai blând: să primească un minus în actul de identitate (atâtea orașe în care nu li se permitea accesul), să-și aleagă singur domiciliul, dar mai departe“.
Aparenta clemență era, de fapt, parte dintr-o tactică extrem de sofisticată. Moartea ar fi rezolvat, în unele cazuri, mult prea ușor lucrurile. Era necesar ca fiecare act al partidului comunist să conțină un avertisment și o învățătură pentru viitor. Important era să fie reprimați nu doar contemporanii, ci oricine va îndrăzni cândva să gândească altfel decât cerea dogma marxist-leninistă. Memoria crimei trebuia să fie la fel de puternică precum crima însăși. Operațiunea de exterminare se întindea, uneori, pe parcursul mai multor ani, într-o combinație de metode care sunt capodopere de ticăloșie, cruzime și abjecție. În acest vast abator, nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Inginerii morții lucrau la niște planșete care se suprapuneau perfect hărții mapamondului:
„Cel mai important era să se curețe neapărat Moscova, Petrogradul, porturile, centrele industriale și pe urmă județele de toate celelalte soiuri de socialiști. Aceasta era o pasiență grandioasă, tăcută, ale cărei reguli erau cu totul de neînțeles contemporanilor și ale cărei contururi noi le putem aprecia doar astăzi. O minte clarvăzătoare planificase totul, niște mâini grijulii, fără să piardă nici o clipă, luau o carte, care a ispășit trei ani în același teanc, și o mutau ușurel în altul. Cine fusese întemnițat într-o centrală era trimis în exil (și undeva cât mai departe), cine a ispășit un «minus» era transferat în exil (însă dincolo de limitele orașelor marcate cu «minus»), din exil în alt exil, pe urmă din nou în centrală (alta decât cea dinainte). Câtă răbdare puteau să aibă cei ce făceau pasiențe! Și treptat, fără zgomot, fără strigăte, membrii celorlalte partide dispăreau, pierdeau orice legătură cu oamenii și locurile unde înainte erau cunoscuți, ei și activitatea lor revoluționară. Astfel, pe nesimțite, se pregătea neabătut nimicirea acelora care odinioară se agitau la mitingurile studențești, care își zăngăneau mândri lanțurile țariste. (La 29 iunie 1921, Korolenko îi scria lui Gorki: «Cândva, istoria va consemna că revoluția bolșevică a reprimat pe revoluționarii sinceri și pe socialiști cu aceleași mijloace ca și regimul țarist». O, dacă ar fi fost așa, toți ar fi supraviețuit!)“
Parcurgând astfel de mărturii, îți pui întrebarea: de ce toate acestea? La ce bun exhibarea sălbatică de cruzime și demență? Răspunsul nu e greu de dat: pentru că există o categorie de oameni, mai largă decât ne închipuim, care detestă gândirea alternativă. Pentru ei, diversitatea e un pericol mortal, o amenințare la integritatea fizică. Mintea lor îngustă și meschină nu admite noțiuni care să le zdruncine convingerile pe cât de prostești, pe atât de ticăloase. Comunistul e varianta cu topor și pistol a puritanului care în zorii modernității te ardea pe rug pentru că i se năzărea că ai încălcat preceptele unei pretinse morale cu valoare salvaționistă.
Ce uimește e, totuși, persistența ideii bolșevice, în ciuda logicii și a faptelor istorice. Față de prima sa întrupare, comunismul de azi trăiește nu prin promisiunea (fie ea și mincinoasă) a fericirii, ci prin exploziile de violență ale resentimentului. E o diferență care trebuie notată și descifrată. În comunismul actual domină dorința de a-i extermina pe cei care sunt diferiți ori par a împărtăși alte opinii. Ideologia extremei stângi nu se mai revendică luptei de clasă. Mutațiile înregistrate de ea nu sunt de natură ideologică, ci psihologică. Înspre exterior răzbat pulsiunile unei categorii de detracați care speră să-și rezolve problemele prin expansiunea continuă a ceea ce naziștii numeau „spațiu vital“.
Deși resurgența zgomotoasă a comunismului mă îngrijorează, nu sunt întru totul pesimist. Există o mică șansă ca noii adepți ai lui Marx și Lenin să fie înfrânți: au devenit prea vocali și aroganți. N-au mai avut răbdare până la sfârșitul spectacolului pentru a da jos măștile. Or, chipurile schimonosite de ură nu sunt de natură să creeze solidarități durabile.