Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Frontul Salvării Naționale a cooptat inițial câțiva oameni de cultură cu prestigiu, care s-au delimitat însă de FSN când acesta a anunțat participarea la alegeri. Majoritatea intelectualilor au optat în anii 1990 pentru partidele de dreapta, mai ales pentru PAC. De ce credeți că FSN, PDSR, PSD au avut, de-a lungul a trei decenii, atât de puțini intelectuali de marcă? Și cum explicați că PAC a avut atât de mulți în numai un deceniu?

Eu aș pune întrebarea în alți termeni. Politică de dreapta, politică de stânga nu mai înseamnă mare lucru astăzi, decât poate în Franța, unde polarizarea este, mai ales în dezbaterile publice, relativ netă. La noi, problema ține de absența unei ideologii clare atât a partidelor, cât și a dezbaterilor. Urmărește campaniile electorale și ai să constați care este, cum se spune astăzi, tematica unui discurs politic fără nicio legătură cu dreapta sau cu stânga. PNȚ a fost în interbelic un partid de centru-stânga. Aripa Stere din Basarabia, la stânga-stânga, promova ideea luptei de clasă, Partidul Național al lui Maniu, la dreapta, apăra drepturile românilor din Ardeal, iar aripa Mihalache din Muntenia se situa la centru. După 1989, PNȚ a fost clasat mecanic la dreapta, fiindcă era în opoziție față de FSN, considerat moștenitorul PCR. (Aceeași Mărie, cu altă pălărie.) PNL, în ciuda facțiunilor și alianțelor contra naturii care i-au măcinat credibilitatea ideologică, a rămas totuși la dreapta scenei politice. După părerea mea, linia de partaj între dreapta și stânga trece prin altă parte decât se consideră de obicei. Ea nu desparte doctrine economice (economia de piață este apanajul comun și de multă vreme al partidelor democratice, centralismul și planificarea, de asemenea, al partidelor nedemocratice), ci doctrine sociale. Dreapta mizează pe libertatea individului uman, capabil de inițiativă publică, expresie a liberului arbitru. Stânga mizează pe egalitatea socială, pe capacitatea comunităților de a se supune necesității istorice. Întreg jocul politic dreapta-stânga se desfășoară între libertatea individuală și necesitatea socială. Să venim la intelectuali. Înainte de orice, îți aduc aminte, dragul meu interlocutor, că există de multă vreme discuții aprige pe tema definirii condiției de intelectual. Nu vreau să intru în asemenea conjecturi și conjuncturi complexe. Dar nu pot să nu remarc două lucruri. Primul: condiția intelectualului diferă de la epocă la epocă și de la țară la țară. Are, cu alte cuvinte, un caracter istoric. Al doilea: prin natura îndeletnicirii sale, prin obiectul muncii sale, intelectualul se simte definit de obicei de libertatea lui ca individ mai degrabă decât de egalitatea socială. Modul lui de gândire evaluează egalitatea ca pe un risc de pierdere a personalității. Să reflectăm o clipă asupra acestui elitism, considerat de unii drept scandalos. Munca fizică nu-și individualizează decât în cazuri excepționale produsul. Ceea ce face un lucrător manual pot face și alții. Munca intelectualului este, mai cu seamă la vârf, individualizată în mare măsură, excepțiile confirmând regula. Ceea ce face un artist nu pot face nici măcar alți artiști. Sigur că da, afirmația mea nu se referă neapărat la toate categoriile de intelectuali, dar e cu certitudine valabilă pentru acele categorii care presupun vocație, la medici, la profesori, la preoți sau la acele branșe ale ingineriei moderne pe care nu toată lumea le stăpânește. Și, firește, la artiști. Concluzia logică este că intelectualii sunt atrași mai degrabă de dreapta decât de stânga. Mai exact: așa ar trebui să fie. În realitate, există atâtea elemente care perturbă distincția între dreapta și stânga politică, încât nu avem o regulă clară a opțiunii. Mai este și povara istorică. După persecuțiile naziste, le vine greu persecutaților, îndeosebi evrei, să adopte dreapta politică. O astfel de opțiune n-a existat nici măcar în Uniunea Sovietică, unde trăiau milioane de evrei persecutați de regimul comunist. Ca să nu mai spun că s-a adeverit pronosticul lui Czeslaw Milosz conform căruia tânărul comunism central și estic european din anii 1950 va vira la bătrânețe spre dreapta extremă. Vezi naționalismul ceaușist de după 1971. Cu alte cuvinte, ideologiile au fost dintotdeauna impure, ceea ce a complicat opțiunile. Iată cazul Franței. Istoricii sunt de acord că, moștenitori spirituali ai Revoluției din 1789, intelectualii francezi sunt prin tradiție de stânga. Recent însă, o anchetă din hebdomadarul L’Obs remarca un fapt pe care îl considera inedit: cei mai importanți intelectuali francezi de astăzi nu mai sunt de stânga, ci de dreapta. SUA poate fi considerată o altă excepție: acolo democrații sunt de stânga, iar republicanii de dreapta, iar presa scrisă și media sunt aproape în totalitate de stânga. Ca și majoritatea artiștilor. Sigur că în SUA există o mulțime de națiuni, statul însuși fiind creat de o imigrație masivă sosită de pe toate continentele și la mari intervale de timp. Situațiile nu pot fi comparate. Am atins în treacăt situația de la noi referitoare la ideologia partidelor. Ar fi fost firesc după 1989 ca intelectualii anticomuniști, adică de dreapta, să câștige partida cu intelectualii, majoritatea, foști membri PCR, adică de stânga (generalizând un pic!). Lucrurile s-au petrecut pe dos. Iliescu și ai lui i-au învins pe Coposu și ai lui. Explicația e simplă: votul popular. Asupra căruia intelectualii anticomuniști n-au avut niciun control. Mai ții minte, dragă Daniel, așa mic cum erai pe vremea aceea, ce strigau minerii, la incitația puterii? „Moarte intelectualilor!“ Ironia istoriei a făcut ca urmașii stângii comuniste să se considere ei înșiși, de bună voie și nesiliți de nimeni, a nu face parte din intelectualitate. Că doar nu își vor fi dorit lor înșiși moartea! Sau mai știi? Apelul la mineri a fost cât pe ce să-i conducă la sinucidere politică. Mai am un argument pentru ideea că intelectualii români ar fi trebuit să se situeze imediat după 1989 la dreapta: oamenii aveau mai mare nevoie de libertate decât de egalitate. Comunismul îi lăsase flămânzi și goi. În fond, egali în sărăcie. Dar nu le acordase nici cea mai mică formă de libertate. Cum a spus cineva: puținul care era permis era obligatoriu. Intelectualii au fost cei care au aruncat la coș marxismul și suratele lui. Adică, acea stângă socialistă de care gândirea și vocabularul politic ale lui Iliescu nu s-au lepădat niciodată. După un moment de entuziasm, care i-a atras în politică (a existat o listă de șase mari intelectuali care au candidat la alegerile din 1990, care n-a luat suficiente voturi ca să intre în parlament!), a urmat o lungă decepție. Au crezut că urmează modelul pașoptiștilor. Dar pașoptiștii au fost niște învingători. Au dat naștere României moderne. Odată retrași din viața politică marii intelectuali democrați, Parlamentul României a devenit, mai ales în legislatura actuală, o mașină de vot, compusă, cu excepțiile de rigoare, din analfabeți funcționali, stâlcitori de limbă, soldați supuși ai partidului care i-a pus pe listă. Vorbim de un parlament nu numai neintelectual, ci și antiintelectual. Strigătul minerilor din 1990 a avut, iată, efect: intelectualii români au murit. În politică.