Pâinea de altădată

Sunt la bucătărie, unde prepar o pâine. Cântăresc cu minuție ingredientele – făină, apă, sare, drojdie uscată… – și le pun în cuva micului cuptor electric pe care l-am primit cadou la Crăciunul anului 2010. Apoi, apăs pe un buton… În timp ce paletele amestecă energic aluatul, mă gândesc ce comod, dar și ce meschin e să faci astfel o pâine. „Cuptorul“, din metal și material plastic, nu e cu mult mai mare decât pâinea (de 900 de grame) care se va coace în el. Pare o coajă artificială, cu butoane și ferăstruică, sub care se rumenește adevărata coajă.

Îmi vine în minte cuptorul bunicii mele din partea mamei, de la Boroaia (acel sat mare, pe care l-am mai evocat, dintre Fălticeni și Târgu Neamț, nu departe de Humuleștii lui Ion Creangă). Construit din cărămidă și făcând corp comun cu o sobă cu plită, era uriaș. Când nu era folosit, puteam să intru în el și să-l explorez, mergând de-a bușilea și murdărindu-mă pe coate și pe genunchi de cenușă. Este adevărat, asta se întâmpla cu șaizeci de ani în urmă, când eram copil și cântăream de trei ori mai puțin decât acum… Dar, oricum, cuptorul era spațios, o mică pivniță cu boltă, aflată la îndemână, în bucătăria de vară, și având menirea să păstreze fierbințeala și nu răcoarea, ca aceea de sub pământ.

Mă uit cu dispreț la bolul de metal și plastic, prevăzut cu un fir cu ștecher, la care o să coc eu acum pâinea. Chestia asta se numește „cuptor“!

La fel m-am mirat când, venind din Bucovina în București, la facultate, am văzut în satele din sudul țării „puțuri americane“, adică fântâni la fel de înguste ca găleata! În aceste fântâni nu poți să te uiți niciodată! Nu poți să te oglindești în luciul întunecat și misterios din adâncuri! (Ce fântână este aceea în care nu ai cum să te arunci când iubita te părăsește? Dacă totuși încerci să o faci, riști să devii ridicol, fiindcă nu reușești decât să o astupi, ca un dop…)

Bunica și-ar fi făcut cruce dacă i-aș fi arătat acest gogoloi de metal și i-aș fi spus că e cuptor.

Ea ardea, în adevăratul cuptor, un sfert de căruță de lemn de fag pentru a-l încinge. Apoi, când lemnul se transforma integral în jar (ca acela cu care se hrănesc în basme caii năzdrăvani), când aerul din cuptor ajungea la incandescență, împingea, cu ajutorul unui vătrai lung, jarul în stânga și în dreapta cuptorului, iar cu o lopată subțire, de lemn, așeza pe suprafața netedă tăvile cu aluatul crescut din care aveau să rezulte pâini, colaci, cozonaci și plăcinte. Pâinile erau mari și rotunde cât roata carului, colacii – împletiți cu meșteșug (ca și părul des al bunicii), cozonacii – pufoși și mirosind a sărbătoare creștină, plăcintele – pântecoase, pline de o brânză de oi untoasă, care se topea în gură.

Ideea era că, dacă tot încingi cuptorul, trebuie să folosești din plin prilejul și să coci tot ce se poate coace. Uneori, după ce tăvile cu aceste minunății erau scoase din cuptor cu cociorva (un fel de sapă de lemn, cu coada foarte lungă, înnegrită de numeroasele ei întâlniri cu focul), erau împinse în locul lor alte tăvi, cu fructe destinate uscării, de obicei mere (tăiate) sau prune.

Plăcintele încă fierbinți erau împărțite cu vecinii, peste gard. Chiar noi, copiii, ne duceam să-i strigăm și le ofeream plăcinte în ștergare de in, albe și curate. Apoi mâncam și noi, cu o plăcere nebună. Uneori, dacă se terminau prea repede, bunica făcea o vrajă, ca Samantha, și ne arăta una din pâini, îndemnându-ne s-o tăiem. Doamne, ce supriză! Bunica ascunsese în ea, fără știrea noastră, o bucată de brânză, transformând-o într-o plăcintă imensă, din care s-ar fi putut înfrupta toată suflarea curții. Ceea ce chiar se și întâmpla, fiindcă venea în mijlocul nostru, ca musafir nepoftit, dar binevenit, și câinele bunicii, Urmuz, care își primea porția lui, în timp ce găinile, mai obraznice, își smulgeau cu forțe proprii câte o îmbucătură chiar din feliile din mâinile noastre, atunci când le duceam la gură.