Noul antirasism, arată Pascal Bruckner în Un vinovat aproape perfect, pleacă de la pre misa că albii au exorbitantul privilegiu de a fi albi. Filo zoful Pierre Tevanian ne încredințează că albii sunt bolnavi de rasism, maladie de care suferă chiar atunci când nu sunt rasiști (!). Încă în 1987 americanca Peggy McIntosch a lansat formula „privilegiul alb“: or, albii nu conștientizează acest privilegiu și, în consecință, trebuie reeducați. La Den ver (Colorado), femei albe progresiste plătesc 2500 de dolari lecția în care li se explică de ce sunt îngrozitor de rasiste. Actrița Rosanna Arquette declară: „Sunt dezolată că m-am născut albă și privilegiată. Asta mă dez – gustă. Mi-e cumplit de rușine“. În Franța, militanta fundamentalistă Houria Bouteldja nu ezită să-i considere pe albi un fel de sub-oameni. S-a produs, într-un interval de timp scurt, o schim bare radicală de perspectivă: stânga privi – legiază astăzi revendicările identitare pe care odinioară le combătea, socotindu-le o obsesie a dreptei. Mesajul lui Martin Luther King („Nu trebuie să fim judecați după culoarea pielei ci în funcție de calitatea caracterului“) a fost uitat. În ciuda progre – selor pe care le-au înregistrat Statele Unite în ce privește statutul persoa nelor de culoare, s-a promovat intens teza că acolo domnește un rasism „structural și sistemic“. Pentru a-l combate, notează ironic Bruckner, s-a inventat un antirasism la fel de „structural și sistemic“, care este de fapt un rasism pe dos, cu atât mai comod cu cât poți fi acum rasist fără probleme dacă îi alegi drept țintă pe albi. „Diavolul alb“ a adus numai nenorociri, a prădat și a distrus. Fost profesor la City University din New York, Leonard Jeffries susține că negrii sunt „oameni ai soarelui“ care au inventat totul, dar au fost furați de „popoarele gheții“. O socioloagă de mare succes, Robin DiAngelo, a demascat comporta mentul pervers al albilor într-o carte cu sugestivul titlu Fragilitatea albă. De ce le e atât de greu albilor să vorbească despre rasism (2018). Pentru autoare, progresiștii sunt și mai vinovați, întrucât se străduiesc să arate că n-ar fi rasiști, lucru în chip obiectiv imposibil din moment ce identitatea albă este intrinsec rasistă. Una din consecințele decurgând de aici este condamnarea așa-numitei „aproprieri culturale“: astfel, un scriitor alb nu are dreptul să imagineze un personaj de culoare. Am văzut, acum nici o lună, cum unei traducătoare olandeze i s-a refuzat dreptul să o traducă pe poetesa americană de culoare Armanda Goman. Dar exemple sunt sumedenie. La fel a pățit Thimothée de Fombelle, deoarece protago – nista noului său roman e o fetiță de culoare : editorul american, Walker Books, a refuzat anul trecut să-l publice. Bruckner amintește și de pățania prim-ministrului canadian Justin Tru – deau care a trebuit să-și ceară scuze pentru că în 2001, la o petrecere studențească, se deghizase în Aladin și își înnegrise fața. Mai mulți regizori au fost nevoiți să-și abandoneze proiectele pentru că, albi fiind, piesele și filmele respective vor beau despre problemele comunității afro-americane sau amerindiene. Când o cercetătoare a publicat un studiu despre tinerii afro-americani din ghetouri, a fost imediat pusă la punct: cu ce drept o femeie albă vorbește despre o altă comunitate? Iar teoreticiana americană Iris Young a mers până la a propune o cetățenie diferită pentru fiecare minoritate, cu drepturi și coduri (civil și penal) diferite ! Delirul identitar pare să nu aibă limite. Avem a face cu o strategie a culpabilizării: albii de astăzi trebuie să dea seama de atrocitățile și greșelile pe care le-au comis strămoșii lor. Astfel, sclavia este o crimă atribuită exclusiv albilor, o crimă care nu poate fi niciodată iertată. Or, precizează Bruckner, nu Europa a inventat sclavia, dar a inventat în schimb abolirea ei. Înaintea euro – penilor sclavia, a fost prac – ticată, vreme de secole, de către arabi, după cum nu trebuie să uităm de exis – tența, în Africa, a sclaviei interne (tot niște africani erau „furnizorii“ neguță – torilor de sclavi): în Maroc ultimul târg de sclavi a fost închis în 1920, traficul de ființe umane a fost declarat ilegal abia în 1980 în Mauritania și în 1999 în Niger. În 2008, istoricul franco-senegalez Titiane N’Diaye a publicat o carte intitulată Genocidul cu văl în care arăta că africanii au fost victimele comerțului cu sclavi practicat în lumea arabo-musulmană între secolele VII și XX și că se poate vorbi fără dubii în acest caz de o exterminare în masă (Africa a devenit un obiectiv prioritar pentru arabi mai ales după ce „marfa“ europeană, în majoritate est-europeană, a început să fie deficitară). Dacă Europa a recunoscut caracterul genocidar al comerțului cu sclavi, nu același lucru se poate spune despre turci și despre arabi. A doua vină pare-se inexpiabilă a „fețelor palide“ este de a avea un trecut colonialist. E utopic să ne așteptăm la o analiză nuanțată (pe care să o facă istoricii avizați) a perioadei în care unele state europene (doar 8 din cele care formează UE!) aveau colonii după cum e nerealist să credem că, întorcând spatele colonialismului și condam nându-l fără echivoc, europenii au vreo șansă, în ochii noilor antirasiști, să li se acorde circumstanțe atenuante. O militantă (altminteri profesor universitar la Berkeley) care se reclamă de la marxism, feminism și antirasism, Françoise Vergès, propune conceptul de „colonialitate“, care desemnează persistența rasis mului și a mentalității colonizatoare chiar dacă regimurile colonialiste au dispărut. „Europa nu s-a auto deco lonizat“ avertizează și filozoful camerunez Achille Mbembe. Această politică a resentimen tului și a revanșei a dus la proliferarea în universități a „studiilor post-coloniale“ și „decoloniale“, simptom al voinței morbide de complacere în trecut. Cu o asemenea ideologie intrăm, spune Bruckner, într-o lungă noapte a rațiunii. Chiar vom ajunge să ne distrugem pentru niște inepții?