Una din caracteristicile noului val comunist e mentalitatea cetății asediate. Ea se traduce printr-o vigilență isterică, prin certitudinea că inamicii se află pretutindeni și că nu e decât o chestiune de clipe până vor pune mâna pe satâr și ghioagă pentru a măcelări în stânga și în dreapta. Ceea ce îl apropie, în mod surprinzător, de naționalism și xenofobie. De la spionajul peste gard și prin perdeaua ferestrei, al gospodinelor de altă dată, s-a ajuns la cenzură și represiune frenetică. Dacă omul trăiește în claritate morală, comunistoidul supraviețuiește prin insurgență de partid, autoritate de dogmă și uniformizare prin decapitare. Oricine iese din cadrele gândirii reducționiste e imediat calificat periculos și criminal. M-am întrebat de multe ori în ce măsură cei care aderă la ideile comunismului o fac dintr-o predispoziție naturală sau prin contaminare, „de la om la om“. Gândindu-mă la comuniștii pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții, aș spune că e vorba de două categorii. Încep cu a doua, pentru că e mai larg răspândită și, din punct de vedere psihologic, mai simplu de descris. Ea îi cuprinde pe oportuniștii, prefăcuții, profitorii care se pliază pe o situație nouă imediat ce descoperă avantajele ce decurg din aderarea la ea. A le atașa eticheta de idealiști, mult răspândită în faza romantică a comunismului, sună cel puțin grotesc. Termenul nu are nimic comun cu viziunea metafizică asupra realității și cu atât mai puțin cu „idealismul transcendent“ al lui Kant. E un fel de mimare a entuziasmului în fața „comandamentelor“ emise sforăitor de conducerea partidului. În cazul acestor personaje, aderența e strict conjuncturală și vizează obținerea unei poziții sociale avantajoase. Ceea ce-i ține împreună e ciolanul, funcția sau poziția privilegiată în raport cu ceilalți membri ai comunității. Nu avem, așadar, cum să vorbim de coeziune morală sau de omogenitate ideologică. Prăbușirea, în doar câteva ore, a comunismului din România a fost dovada peremptorie că societatea ajunsese o simplă caricatură ideologică pe care orice vânt putea s-o măture într-un minut. Mai complicată e psihologia comunistului sincer. Pentru acesta, doctrina lui Marx și Lenin e mediul ideal pentru a-și manifesta o trăsătură de caracter inconturnabilă: resentimentul. Comunistul e individul ulcerat de faptul că soarele strălucește și în curtea vecinului, nu doar în a sa. El te urăște instinctiv pentru că ești mai deștept sau mai frumos decât el, pentru că ești bine dispus (în timp ce el, asemeni omului din subterană al lui Dostoievski, e chinuit de nedomolite boli ale bilei și ficatului), pentru că ai beneficiat de o educație de calitate, pentru că ești civilizat și manierat sau, pur și simplu, pentru că exiști. Forța motrice care-l face primejdios este persistența urii. Acest mecanism psihologic e etern uman, ceea ce explică de ce el dă roade astăzi (și va supraviețui și în viitor), după cum a dat și în trecut. Marea găselniță a comuniștilor a reprezentat- o faptul că au reușit să dea o dimensiune instituțională unui sentiment născut din josnicia ființei umane. Legătura comuniștilor cu lumea e mediată de o sumedenie de formule construite ad-hoc. Ele funcționează ca scurtături între securea călăului și gâtul victimei. Încă din primii ani ai instaurării terorii, bolșevicii au alternat exterminarea pe față, sângeroasă, cu ceea ce s-a numit profilaxia socială. Evoluția corectitudinii politice indică, fără a greși prea mult, că astăzi s-a ajuns în același punct, deși direcția e inversă. În Uniunea Sovietică a deceniului al treilea cronologia a acționat altfel față de ceea ce se observă acum în societatea occidentală. Lenin și Stalin mai întâi au schingiuit și decapitat, și abia apoi au luat măsurile pentru prevenirea și răspândirea bolii antirevoluționaris – mului. Fanaticii PC procedează pe dos, deși simți în comportamentul lor dezlănțuit nerăbdarea de a reintroduce plutonul de execuție, ghilotina sau măcar cizma spaniolă. Dialogul și justiția au amuțit, fiind înlocuite cu zbierături feroce și cu irepresibila dorință de a face să curgă sânge. Analizând fenomenul, Soljenițîn îl înfățișează în tonalitatea detașat-sardonică a unei comedii negre în care pașii crimei erau negociați cu cinism, transformând victima într-un participant activ la propria exterminare. Umilirea făcea parte din ritual în aceeași măsură cu metodele de schingiuire hard, în mare vogă în eternul feudalism ideologic al mișcărilor extremiste, de la tortura cu șobolani la „proba“ cu fierăstrăul: „Orice concepție comodă generează și un termen juridic comod: profilaxia socială. Este introdus, este acceptat și înțeles numaidecât de toată lumea. [Ca și corectitudinea politică! n.m., M.M.] (Curând, unul din șefii Belomorstroiului, Lazar Kagan, va spune exact așa: «Sunt încredințat că dumneata personal ești întru totul nevinovat, Dar dumneata, om cult, trebuie să înțelegi că se desfășura o largă campanie de profilaxie socială!» Într-adevăr, când să-i bagi la zdup pe acești tovarăși dubioși, toată această adunătură de lepădături intelectuale, dacă nu în ajunul războiului pentru revoluția mondială? Când acest război va începe, o să fie deja prea târziu“. Din multe puncte de vedere, lumea occidentală se află, cel puțin la nivelul gânditorilor și activiștilor de extremă stângă, în ajunul războiului pentru revoluția mondială. Termenul-cheie nu e, după cum ar putea să pară, revoluție, ci război. În mintea posedaților PC, revoluția a triumfat deja (dovadă, ordinea răsturnată a lumii: anularea criteriilor de promovare, obsesia rasismului și a discriminărilor, cenzurarea violentă a opiniilor neconvenabile, triumful „culturii interzicerii“ etc.). Ceea ce urmează e războiul, nutrit de marota asasină de a amuți vocile care nu vorbesc limba noii religii politice. Nu e niciun secret că modelul sovietic are un viitor de aur în lumea zguduită de ura atotdistrugătoare a corectitudinii politice. Iată cum decurgeau lucrurile: „Și Moscova începe să fie scotocită sistematic, cartier după cartier. Pretutindeni, cineva trebuia să fie ridicat: «Când vom izbi cu pumnul în masă, lumea se va cutremura de groază!» Spre Liubianka, spre Butîrki se îndreaptă chiar și ziua dube pline cu arestați, automobile, camioane acoperite, trăsuri fără acoperiș. Îmbulzeală la poartă, îmbulzeală în curte. Nu mai prididesc cu descărcatul și înregistratul arestaților. Un exemplu tipic din acest val: câteva zeci de tineri se întrunesc la niște serate muzicale fără să aibă aprobarea GPU-ului. Ascultă muzică și beau ceai. Banii pentru ceai, câteva copeici, îi strâng prin colectă benevolă. Este absolut clar că muzica este un paravan pentru orientarea lor contrarevoluționară, iar banii nu-i strâng pentru ceai, nicidecum, ci pentru a veni în sprijinul burgheziei mondiale aflată pe calea pieirii. Sunt arestați cu toții, sunt osândiți de la trei la zece ani (Anna Skripnikova – la cinci), iar șefii, care n-au vrut să mărturisească (Ivan Nikolaevici Varențov și alții) sunt împușcați!“ Scenele de atrocitate citate nu sunt fragmente din literatura de propagandă. Ele fac parte din catalogul faptelor punctuale prin care comunismul sovietic (și, ulterior, cel mondial) a triumfat. Ele au fost multiplicate cu sutele de mii sau milioanele de cazuri similare. Nu sunt ficțiuni ori cazuri izolate, ci realități documentabile la nivelul unor țări și continente. Înainte de a fi puse în practică, ele au trecut prin gândirea unor personaje precum Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, Gheorghiu-Dej și mulți alții. Mi s-a spus în ultima vreme că exagerez, că exemplele culese de mine sunt produsul unei imaginații înfierbântate. Cu alte cuvinte, ele n-au existat decât în imaginația detractorilor nobilelor idealuri comuniste. Iar dacă unele monstruozități chiar s-au petrecut, ele nu mai pot fi repetate de omul supra-civilizat al postmoder – nității: el va impune comunismul cu blândețea și cu vocabularul avansat ticluit în laboratoarele PC. Dea Domnul să aibă dreptate cei care îmi contestă opiniile. Poate că totul e doar năzărirea cuiva care nu înțelege mersul lumii și misterele aducătoare de fericire ale progresismului. Și totuși, o mică și timidă întrebare îmi zgândăre mintea: bine-bine, dar dacă acești filantropi ai umanității au împrumutat en gros și en detail ideologia bolșevicilor, ce garanție avem că nu le vor împrumuta și metodele?