Responsabil pentru lipsa de interes din jurul cărții lui Matei Vișniec se poate să fi fost titlul. În 2009, apărea Cronica ideilor tulburătoare. Acum avem de-a face cu realități, iar cititorii vor fi crezut, foarte posibil, că e vorba de o reeditare. În orice caz, și la relectură, Matei Vișniec oferă satisfacții nediluate. Dar să revenim la realitățile scriitorului român stabilit la Paris. Cea dintâi observație aparține unui context autohton. Anume, câți editorialiști cu priză la actualitatea occidentală mai știți? Dacă nu e vorba de anecdotica indecenței mediatice, greu, tot mai greu să citești ceva consistent. Specia editorialistului conectat la clipa culturală europeană a dispărut în altceva. Prea străpunși de țeapa politicii, scriitorii nu mai scriu despre realitățile lor. Dacă-l citești pe jurnalistul cultural Vișniec, nu ai nevoie de opinii alternative. Atent, informat, cult, ba agățând și formidabila lui aderență distopică în verdicte, Vișniec scrie despre ceea ce tulbură, lăsând suprafața nealterată. Nu mă îndoiesc că, pe de altă parte, informația se decantează în nuclee ale literaturii pe care o scrie. Proza lui crește din chipurile realității imediate. Din păcate, vremurile chiar oferă destul material ficțional. Articolele din Cronica… valorizează cuvintele destinate dispariției imediate – din textele radio – și cele despre imediata actualitate. Lipsite astfel de durabilitate, ele merită recuperarea, mai ales pentru că jurnalistul Vișniec și scriitorul cu același nume coabitează. Cele cinci secțiuni ale cărții (despre geopolitica actuală, Franța, călătorii, cărți și amintiri literare) au în comun metabolismul cultural în mișcare continuă. În cele din urmă, citim autoportretul de intelectual activ, poziționat strategic, în contra deteriorării celei mai frumoase dintre lumile posibile. În fapt, el scrie pentru a-și decora indirect conștiința reflexivă. Nu doar informează, cât analizează critic, educă. Făcând literatură din mers. O terapeutică jurnalistică. Dacă l-am citi zilnic pe analistul Vișniec, ne-am feri de numeroasele abjecții din media autohtonă. Claritatea lui are savoare enciclopedică, discursul cultural e în sine un puls artistic al clipei. De bună seamă că cititorii lui din viitor ridică din sprânceană: cum era posibilă privirea dinăuntrul fenomenelor? Iată că Vișniec reușește. Cum? Dincolo de cele amintite, adaug repede că nu citim textele unui jurnalist de la BBC sau Radio France International. Nu doar. Cât notațiile unui globe-trotter interconectat la orice poate crea efervescență în gândire. Ce mai înseamnă acasă, când fenomenele geo-politice și culturale se învăluie reciproc într- un vortex indescifrabil? Călătorind din Grecia și Italia în Nordul Europei, apoi de la Vest la Est, din Bilbao până la Cernăuți, din Atena până în Norvegia, ajunge până în Brazilia, Argentina, SUA și Japonia… Nicăieri nu trece fără să noteze ceva despre lucrurile cu adevărat esențiale. Desigur, veți spune, meseria pare ideală: acumularea jurnalistică și experiența turistului sunt mine de aur pentru scriitor. Așa este. Depinde însă cum alegi materialul realității și ce faci cu el. Vișniec este un meșteșugar al clipei, un Midas care se hrănește exclusiv cu idei. Mi-e greu să aleg texte reprezentative, căci toate au sâmburele lor de tensiune interogativă. Enumăr câteva idei: Vișniec protestează împotriva utilizării aiurea a balcanismului, un termen blestemat, crede în soliditatea Europei, nu și în ultracapitalism, îl șochează antisemitismul din societatea franceză, declinismul european i se arată ireversibil, la fel cum miracolele artei întrețin democrațiile (condamnate, adesea, să moară încet). Rezistența culturii în fața comercializării aparține tot mai mult americanilor, chiar dacă, iată, atâția scriitori spun despre Paris că este și se citește ca o carte (de la Calvino la Balotă al nostru). Nu e doar un român stabilit în Occident, cât un cetățean responsabil, dedicat continuității istorice, care nu pierde aniversările culturale, oglinzile europene din afara continentului, care face sinteza ideilor din aparițiile recente. Arderea Catedralei Nôtre Dame îl scoate din albia relatărilor, iar dintre amintiri, cele cu Nichita Stănescu în prim-plan sunt memorabile. În proza publicistică, Matei Vișniec își construiește un soi de alchimie evenimențială. Materie, poate în primul rând, existențială. Un elogiu al jurnalismului cultural și un manifest al fervorii cu care putem citi lumea de zi cu zi.