Volumul semnat de scriitorul albanez Ismail Kadare – „Dimineți la Café Rostand“ – este unul de memorialistică, de evocare (nu doar a Parisului, a întâlnirii sale cu orașul cât și a trecutului Albaniei), dar și de analiză asupra operelor sale, a cenzurii care s-a practicat în timpul regimului comunist albanez, precum și a situației asupra scriitorilor care au încercat (sau nu, după caz) să fie onești într-un moment ce ținea de logica totalitarismului. Prin urmare, Parisul, Tirana, Moscova, Uniunea Scriitorilor din Albania etc. sunt reperele în raport cu care autorul își construiește un discurs despre trecut, despre literatură și, nu în ultimul rând, despre prietenie. În același timp, cartea este și o pledoarie pentru libertate, pentru soarta cetățenilor albanezi care au avut neșansa istorică de a fi înregimentați în sisteme opresive totalitare și un cerc închis în procesul său propriu de confruntare cu trecutul.
Cafeneaua Rostand este – în cel mai frumos sens al termenului – un veritabil pretext de amintire, de reevaluare, de ordonare a gândurilor scriitorului care în acest volum este și povestitor. Impresionant este ceea ce rămâne, ce rezistă în timp după toți acești ani evocați: rămân principiile în care Kadare a crezut cu tărie, afecțiunea față de vechi prieteni, înțelegerea în raport cu slăbiciunile unora și, nu în ultimul rând, deschiderea față de valorile democrației. Kadare este, în același timp, atât martor cât și protagonist în carte iar această poziționare în raport cu trecerea timpul este benefică: a trecut suficient timp pentru a se putea detașa și pentru a privi cu obiectivitate momente care, atunci când s-au petrecut, l-au marcat într-un mod aparte. Ba chiar, aflat la distanță, analizează cu ochi critic (uneori înțelegător, plin de compasiune, alteori acuzator) compromisurile pe care unii au fost obligați sau le-au făcut din proprie inițiativă cu regimul comunist albanez.
Deși din perspectivă geografică și ideologică Parisul a însemnat pentru Kadare despărțirea de Albania comunistă, la nivel sufletesc nu a fost niciodată vorba despre o ruptură, întrucât a rămas o permanentă empatie a scriitorului față de țara sa natală. Deși pentru Kadare Parisul (un Paris visat dintotdeauna – care „face parte dintre locurile care înainte de a-ți intra în viață se află în conștiința ta“) a reprezentat întotdeauna un miraj (era simbolul libertății, ba chiar, în prima carte semnată de autor se afla și o poezie despre acest oraș), el a putut fi posibil doar în strictă condiționare de studiile din Moscova (Institutul de Literatură Maxim Gorki). În plus, șederea sa îndelungată la Paris (peste patru decenii)), a însemnat de fapt tot o împărțire în raport cu istoria Albaniei – a existat în sufletul lui Kadare un Paris din vremea comunismului dar și unul atemporal, de după căderea regimului.
În raport cu Cafenea Rostand (văzută ca un veritabil centru radiant al unei geografii imaginare, jalonată de personalități care i-au trecut pragul sau și-au purtat siluetele pe străzile din proximitate), în care are un loc preferat, Kadare construiește o veritabilă hartă a amintirilor. Cafeneaua avea în față Jardin du Luxembourg (unde se plimba Patrick Modiano, cel care avea să obțină Premiul Nobel), iar adesea venea aici bine-cunoscutul scriitor Julien Gracq. Emil Cioran locuise undeva prin apropiere, pe strada Odéon la numărul 21, André Gide frecventa cafeneaua (ba chiar părinții săi aveau un apartament deasupra localului), Balzac își cumpăra cafea din zonă, iar în imobilul de vizavi locuise Blaise Pascal. Prin fața cafenelei trecuseră cândva Henry Miller și Anaïs Nin, iar în zonă se aflau și două dintre editurile la care și Kadare a publicat – Flammarion și Odile Jacob. Volumul este, în același timp, și un tribut adus cafenelei Rostand – „în cafenea am scris sute de pagini fără a o pomeni niciodată“ și – afirmă autorul – „era imposibil de aflat ce lua cafeneaua de la clienți și ce luau ei de la ea.“ – La cafenea, de dimineață (moment al zile plin de semnificații, care, în fond, anunță un început), scrisul capătă valențe de ritual: „Absolut calm, îmi scot însemnările. E momentul cel mai plăcut al muncii, atunci când n-am început să scriu textul propriu-zis, ci doar îl schițez. Deci, schița textului, care poate rămâne așa o mulțime de ani. Să spunem secole. (…) Textul e încă în stadiul prelingvistic, adică complet liber, în ceață. Printre cuvinte, sunt destule care nu au niciun înțeles, e limba mea personală pe care niciun cercetător n-o va putea descâlci vreodată. Ici-colo sunt linii geometrice, uneori desene, care, la fel ca și celelalte, nu au pentru nimeni vreun sens“ („O întâmplare ce se sfârșește cu un câine“).
Interesantă este și comparația cu cafenelele din Albania, unde însăși ideea de cafenea (asociată cu un loc decadent, burghez, în care se nășteau idei sau atitudini) dădea fiori regimului comunist. Excepție făceau poate Cafeneaua Flora din Tirana (evocată în proza „Coffeehouse Days“, spațiu al unei iubiri platonice de tinerețe) – locul în care se puteau pronunța cuvintele „niciodată“ sau „pentru totdeauna“ și Cafeneaua Tirana – spațiu prin excelență în care se întâlneau intelectualii din capitală și care era denumită, în mod paradoxal, cafeneaua celor trei jumătăți: o jumătate din clienți erau nebuni, cealaltă – foști pușcăriași, iar cea de-a treia jumătate era formată din viitorii pușcăriași.
Volumul este traversat de la prima până la ultima pagină de ororile și cenzura pe care regimul albanez le-a practicat în raport cu scriitorii și literatura. Distrugerea oricăror urme ale trecutului și rescrierea prezentului în acord cu noile paradigme ideologice făcea parte din perfidul plan de propagandă și înregimentare al comunismului. Manuscrise care cu greu au văzut lumina tiparului (așa cum a fost cazul romanului Generalul armatei moarte din 1963, în mod uimitor tradus în Franța și în alte țări occidentale), izolarea care a cuprins țara și panica față de ideile democratice care ar fi putut pătrunde în ermeticul regim albanez au fost în măsură să deturneze dezvoltarea firească a literaturii. Consecința – de înțeles până la urmă, dată fiind starea de nesiguranță, așa cum menționează Kadare – a fost numărul mic de doamne care s-au pus în slujba condeiului în Albania. Asta însă nu îl oprește să le amintească pe câteva dintre scriitoare: Elvira Dones, Ornela Vorpsi, Ani Wilms, Luljeta Lleshanaku etc., dar și să îi înfiereze pe așa-numiții scriitori „autodemolatori“. Dincolo de absurditatea regimului, de situația fragilă din Kosovo, de vecinătatea cu Serbia, de influența sovietică, volumul conține și o doză consistentă de ironie, ba chiar de umor (și aici e de menționat excelenta traducere semnată de Marius Dobrescu), iar povestiri precum Dimineți la Café Rostand sau Cum vin zilele aduc zâmbet cititorului de la primele fraze.
European în toată ființa sa, balcanic în trăiri și subtilități, elegant în abordările legate de trecut, intransigent atunci când vine vorba despre principii și libertate, original în tipul de literatură pe care îl scrie, Ismail Kadare oferă cititorului odată cu acest volum (scris într-un ritm alert, ca și cum ai turna cafea într-o ceașcă) două iubiri – cea pentru Paris și cea pentru fragila Albanie. Ambele dau contur unui întreg ce strălucește prin umanitate.