Karine Tuil: „Lucrurile omenești”. Traducere de Daniel Nicolescu

Lucrurile omenești pune în scenă viața unui cuplu de intelectuali francezi prestigioși, Jean și Claire Farel, el – jurnalist politic, ea – eseistă și luptătoare pentru drepturile femeilor. Cei doi au un fiu, Alexandre, student la o mare universitate americană. O acuzație de viol la adresa acestuia din urmă (victimă este Mila Wizman, fiica actualului partener de viață al lui Claire) basculează această construcție socială aparent perfectă, iar implacabilul mecanism judiciar amenință serios carierele și destinele celor implicați. Scenele procesului propriu-zis, Mila vs Alexandre, demontează fățărnicia membrilor unei caste ce se consideră intangibilă și încearcă, în același timp, să aducă lumină asupra zonei gri a „consimțământului” victimei în cazul unui viol.

KARINE TUIL s-a născutîn 1972 la Paris. După terminarea studiilor de Drept, obține diploma de studii aprofundate la Université Paris II. O vreme profesează ca jurist, apoi se dedică scrisului. Primul său roman, Pour le Pire, istorie a descompunerii lente a unui cuplu, este publicat în anul 2000. În 2001 îi apare romanul Interdit, istorie burlescă a crizei identitare a unui bătrân evreu. Du sexe féminin (2002) încheie trilogia despre familia evreiască. Vor urma romaneleTout sur mon frère (2003), Quand j’étais drôle (2005), Douce France (2007), La Domination (2008), Six mois, six jours (2010), L’Invention de nos vies (2014). În 2016 îi apare L’Insouciance, care primește Prix Landerneau des lecteurs, iar în 2019, romanulLes choses humaines, distins cu Prix Interallié și Prix Goncourt des Lycéens 2019.

Deflagrația extremă, arderea totală, era sexul, nimic altceva – sfârșitul mistificării; Claire Farel pricepuse asta când, la vârsta de nouă ani, fusese martoră la destrămarea propriei familii din pricina atracției de nestăpânit a mamei sale pentru un profesor de medicină întâlnit cu prilejul unui congres; pricepuse asta când, de-a lungul carierei, văzuse persoane publice pierzând în câteva clipe tot ce construiseră de-a lungul întregii vieți: slujbă, reputație, familie – realizări sociale care deveniseră trainice cu prețul a numeroși ani de muncă, de concesii-minciuni-promisiuni, adică trilogia supraviețuirii conjugale –, îi văzuse pe reprezentanții cei mai străluciți ai clasei politice compromițându-se pe termen lung, uneori chiar definitiv, de dragul unei aventuri vremelnice, expresie a unei fantezii – nevoile imperioase ale dorinței sexuale: totul, imediat; ea însăși ar fi putut să se trezească în mijlocul unuia dintre cele mai mari scandaluri din istoria Statelor Unite, avea douăzeci și trei de ani pe-atunci și efectua un stagiu la Casa Albă, odată cu Monica Lewinsky – cea care avea să rămână faimoasă pentru că zdruncinase cariera președintelui Bill Clinton –, și nu se aflase în locul brunetei voluptuoase pe care președintele o botezase tandru „puștoaica“ doar pentru că nu corespundea canoanelor estetice în vigoare la vremea respectivă în Biroul oval: era blondă cu părul împletit, de înălțime potrivită, cam slăbuță, îmbrăcată mereu în sacou și pantaloni cu croială bărbătească – nu se potrivea nicicum.

Se întreba adesea ce s-ar fi întâmplat dacă președintele ar fi ales-o pe ea, franco-americana cerebrală și impulsivă, căreia nu-i plăcea să exploreze viața decât prin intermediul cărților, în loc s-o prefere pe Monica, bruneta planturoasă cu zâmbet de prădător, micuța prințesă evreică ce crescuse în cartierele de fițe Brentwood și Beverly Hills. Ar fi cedat în fața forței de seducție a Puterii; s-ar fi îndrăgostit ca o începătoare și ar fi fost audiată de Kenneth Starr, încolțită să turuie aceeași poveste care ar fi animat cinele la restaurant din toată lumea, precum și cele patru sute șaptezeci și cinci de pagini ale unui raport ce i-ar fi făcut să tremure pe lăudătorii puterii americane și ar fi ațâțat instinctele nevrotice ale unui popor care, sub impactul indignării și al buimăcelii, ar fi reclamat o muștruluială moralizatoare generală, iar ea, fără îndoială, n-ar fi ajuns niciodată intelectuala respectată care, zece ani mai târziu, avea să-l întâlnească pe același Bill Clinton la o serată oferită cu prilejul apariției Memoriilor lui, unde avea să-l întrebe fără înconjur: „Domnule Clinton, de ce ați recurs în mod public la acest înjositor exercițiu de căință și v-ați ocrotit soția și fiica, fără să manifestați cea mai măruntă compasiune față Monica Lewinsky, a cărei viață intimă a fost distrusă?“. Atunci, el alungase întrebarea cu dosul mâinii, replicând pe un ton chipurile detașat: „Dar cine ești dumneata?“. Nu-și amintea de ea, ceea ce, la urma urmei, părea firesc, întâlnirea lor se petrecuse cu douăzeci de ani înainte și, chiar dacă se ciocniseră pe coridoarele Casei Albe, ea fiind ușor identificabilă grație părului de un blond venețian care-i dădea un aer prerafaelit, nu-i adresase niciodată vreo vorbă – un președinte n-avea niciun motiv să discute cu o stagiară, cu excepția situației în care ar fi vrut să i-o tragă.

Douăzeci şi unu de ani mai devreme, în 1995, trei femei ajunseseră la Casa Albă datorită unui dosar academic exemplar şi a nenumărate recomandări. Cea dintâi, Monica Lewinsky, avea să rămână aşadar doar un meteorit propulsat la vârsta de douăzeci şi cinci de ani în galaxia mediatică internaţională, având drept singure fapte de arme o felaţie şi o hârjoană erotică ornată cu un trabuc. A doua, cea mai tânără, Huma Abedin, a cărei familie, de origine indo-pakistaneză, înfiinţase Institutul pentru afacerile minorităţii musulmane, fusese repartizată la biroul pus la dispoziţia lui Hillary Clinton şi devenise, în circa un deceniu, cea mai apropiată colaboratoare a acesteia. Când protejata ei se căsătorise cu politicianul democrat Anthony Weiner, prima doamnă pronunţase aceste vorbe pline de încărcătură afectivă: „Dacă aş fi avut o a doua fiică, aceasta ar fi fost Huma“. O sprijinise atunci când, un an mai târziu, tânărul soţ a difuzat din greşeală pe Twitter nişte fotografii care-l înfăţişau în posturi sugestive – cu bustul gol şi sexul reliefat în nişte boxeri ce nu izbuteau să-i ascundă deloc erecţia. Nu se dăduse în lături nici atunci când soţul fluşturatic recidivase, purtând de data asta o corespondenţă erotică prin SMS-uri cu o minoră – în perioada când încerca să intre în cursa pentru primăria New Yorkului din partea democraţilor! Pentru că era unul dintre cei mai promiţători tineri politicieni! În ciuda avertismentelor celor care cereau îndepărtarea lui Huma Abedin de la Casa Albă, invocând toxicitatea ei politică, Hillary Clinton, de-acum candidată a democraţilor la preşedinţia Statelor Unite, şi-o păstrase alături. Bun venit în Clubul Femeilor Înşelate dar Demne, mari preotese ale poker face-ului american – zâmbiţi, se filmează!

În acest trio al stagiarelor ambiţioase, singura care scăpase până atunci de scandaluri era ea, Claire Davis-Farel, fiica unui profesor de Drept de la Harvard, Dan Davis, şi a unei franţuzoaice, traducătoare din engleză, Marie Coulier. Legenda familială spunea că părinţii ei se întâlniseră în faţa Universităţii Sorbona şi că, după câteva luni de relaţie la distanţă, se căsătoriseră în Statele Unite, într-un cartier mărginaş din Washington, unde duseseră o existenţă liniştită şi monotonă – Marie renunţase la toate visurile ei de emancipare ca să se ocupe de fiică-sa şi ajunsese exact ceea ce nu-şi dorise: o casnică a cărei singură obsesie era să nu uite să-şi ia medicamentul; îşi trăise maternitatea ca pe o alienare, nu era făcută pentru aşa ceva, nu i se deşteptase instinctul matern, ba chiar se simţise profund deprimată la naştere şi, dacă soţul ei nu i-ar fi găsit de lucru câteva traduceri, ar fi luat antidepresive până la sfârşitul vieţii, ar fi continuat să afişeze un surâs artificial şi să susţină public că viaţa ei e nemaipomenită, că e o mamă şi o soţie împlinită, până când, într-o bună zi, s-ar fi spânzurat în pivniţa micuţei lor vile din Friendship Heights. Aşa însă, s-a reapucat treptat să lucreze şi, la nouă ani după naşterea fiicei sale, i s-au aprins călcâiele după un medic englez a cărui traducătoare fusese pe timpul unui congres la Paris. Îşi părăsise soţul şi fiica de la o zi la alta, într-un soi de hipnoză amoroasă, Claire locuise în Statele Unite, la Cambridge, împreună cu tatăl ei, până când acesta murise din pricina unui cancer fulgerător – avea treisprezece ani. Atunci s-a întors în Franţa lângă mama ei, în sătucul de munte unde aceasta se stabilise, lângă Grenoble. Marie lucra pentru nişte edituri franceze, cu jumătate de normă, şi, sperând „să recupereze timpul pierdut şi să-şi îndrepte greşeala“, se dedicase instruirii fiicei sale cu un devotament dubios. O învăţase mai multe limbi străine, îi predase literatură şi filosofie – fără ea, cine ştie dacă tânăra Claire ar mai fi devenit eseista consacrată, autoare a şase volume, dintre care al treilea, Puterea femeilor, scris la treizeci şi patru de ani, îi asigurase succesul la critică. După studii la Şcoala Normală Superioară1, Claire s-a înscris la departamentul de filosofie al Universităţii Columbia, în New York. Acolo, a reînnodat legăturile cu foşti cunoscuţi ai tatălui său, care au ajutat-o să obţină acel stagiu la Casa Albă. În perioada respectivă, l-a întâlnit la Washington, cu prilejul unui dineu organizat de nişte prieteni comuni, pe cel care avea să-i devină soţ, faimosul jurnalist politic francez Jean Farel. Cu douăzeci şi şapte de ani mai în vârstă decât ea, această vedetă a canalului public de televiziune tocmai divorţase şi se afla la apogeul gloriei mediatice. Pe lângă marele show politic al cărui realizator şi producător era, avea o emisiune de interviuri la radio între orele 8 şi 8.20, cu şase milioane de ascultători în fiecare dimineaţă. După câteva luni, Claire renunţa la o carieră în administraţia americană, se întorcea în Franţa şi se căsătorea cu el. Farel – bărbat cu un farmec irezistibil pentru tânăra ambiţioasă care era pe-atunci, înzestrat cu un simţ ascuţit al replicii, despre care invitaţii săi politici spuneau: „Când te intervievează Farel, eşti ca o vrăbiuţă în ghearele unui vultur“. O propulsase într-un mediu social şi intelectual în care n-ar fi putut nicicând să ajungă la o asemenea vârstă şi fără o rețea personală de influenţă. Fusese soţul, povăţuitorul şi susţinătorul ei cel mai devotat; această formă de autoritate protectoare, consolidată de diferenţa de vârstă dintre ei, o situase într-o poziţie de subordonare, dar acum, la patruzeci şi trei de ani, era hotărâtă să-şi urmeze calea în viaţă potrivit propriilor reguli. Timp de douăzeci de ani, izbutiseră să păstreze complicitatea intelectuală şi stima prietenească tipică vechilor cupluri care aleg să-şi canalizeze interesele spre propriul cămin, construit ca o baricadă împotriva adversităţii, afirmând că sunt cei mai buni prieteni din lume, ceea ce era un mod civilizat de-a ascunde faptul că nu mai întreţineau raporturi sexuale. Vorbeau ceasuri în şir despre filosofie şi politică, singuri sau în timpul dineurilor pe care le dădeau adesea în apartamentul lor spaţios de pe avenue Georges-Mandel, dar ceea ce-i apropiase cel mai tare era fiul lor, Alexandre. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, după ce studiase la Politehnică, acesta se înscrisese pentru noul an şcolar, în septembrie, la Universitatea Stanford, în California. În absenţa lui, la începutul lunii octombrie 2015, Claire şi-a părăsit soţul fără menjamente: am întâlnit pe cineva şi se stabilise la Londra cu acest necunoscut, dar, după opt luni, în care nu-şi văzuse odrasla mai mult de două ori, bărbatul o dădea afară din casă pe motiv că e „de nesuportat şi isterică“ – şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa… În cei treizeci de ani care au urmat, n-a făcut altceva decât să justifice ceea ce considera că a fost „o rătăcire“; spunea că a căzut pradă unui „pervers narcisiac“. Realitatea era mult mai prozaică şi mai puţin fantezistă: fusese cuprinsă de o pasiune sexuală care nu a durat.

Claire locuise în Statele Unite, la Cambridge, împreună cu tatăl ei, până când acesta murise din pricina unui cancer fulgerător – avea treisprezece ani. Atunci s-a întors în Franţa lângă mama ei, în sătucul de munte unde aceasta se stabilise, lângă Grenoble. Marie lucra pentru nişte edituri franceze, cu jumătate de normă, şi, sperând „să recupereze timpul pierdut şi să-şi îndrepte greşeala“, se dedicase instruirii fiicei sale cu un devotament dubios. O învăţase mai multe limbi străine, îi predase literatură şi filosofie – fără ea, cine ştie dacă tânăra Claire ar mai fi devenit eseista consacrată, autoare a şase volume, dintre care al treilea, Puterea femeilor, scris la treizeci şi patru de ani, îi asigurase succesul la critică. După studii la Şcoala Normală Superioară1, Claire s-a înscris la departamentul de filosofie al Universităţii Columbia, în New York. Acolo, a reînnodat legăturile cu foşti cunoscuţi ai tatălui său, care au ajutat-o să obţină acel stagiu la Casa Albă. În perioada respectivă, l-a întâlnit la Washington, cu prilejul unui dineu organizat de nişte prieteni comuni, pe cel care avea să-i devină soţ, faimosul jurnalist politic francez Jean Farel. Cu douăzeci şi şapte de ani mai în vârstă decât ea, această vedetă a canalului public de televiziune tocmai divorţase şi se afla la apogeul gloriei mediatice. Pe lângă marele show politic al cărui realizator şi producător era, avea o emisiune de interviuri la radio între orele 8 şi 8.20, cu şase milioane de ascultători în fiecare dimineaţă. După câteva luni, Claire renunţa la o carieră în administraţia americană, se întorcea în Franţa şi se căsătorea cu el. Farel – bărbat cu un farmec irezistibil pentru tânăra ambiţioasă care era pe-atunci, înzestrat cu un simţ ascuţit al replicii, despre care invitaţii săi politici spuneau: „Când te intervievează Farel, eşti ca o vrăbiuţă în ghearele unui vultur“. O propulsase într-un mediu social şi intelectual în care n-ar fi putut nicicând să ajungă la o asemenea vârstă şi fără o rețea personală de influenţă. Fusese soţul, povăţuitorul şi susţinătorul ei cel mai devotat; această formă de autoritate protectoare, consolidată de diferenţa de vârstă dintre ei, o situase într-o poziţie de subordonare, dar acum, la patruzeci şi trei de ani, era hotărâtă să-şi urmeze calea în viaţă potrivit propriilor reguli. Timp de douăzeci de ani, izbutiseră să păstreze complicitatea intelectuală şi stima prietenească tipică vechilor cupluri care aleg să-şi canalizeze interesele spre propriul cămin, construit ca o baricadă împotriva adversităţii, afirmând că sunt cei mai buni prieteni din lume, ceea ce era un mod civilizat de-a ascunde faptul că nu mai întreţineau raporturi sexuale. Vorbeau ceasuri în şir despre filosofie şi politică, singuri sau în timpul dineurilor pe care le dădeau adesea în apartamentul lor spaţios de pe avenue Georges-Mandel, dar ceea ce-i apropiase cel mai tare era fiul lor, Alexandre. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, după ce studiase la Politehnică, acesta se înscrisese pentru noul an şcolar, în septembrie, la Universitatea Stanford, în California. În absenţa lui, la începutul lunii octombrie 2015, Claire şi-a părăsit soţul fără menjamente: am întâlnit pe cineva.

Precum atâția alții, Claire cedase în fața sexului și ispitei distrugerii, sexului și impulsului său sălbatic, tiranic, irepresibil, dând peste cap din pricina unei toane, în urma unui elan irezistibil, tot ceea ce construise cu grijă – familie, echilibru emoțional, statornicie –, de dragul unui bărbat de vârsta ei, Adam Wizman, profesor de franceză la o școală evreiască din departamentul 932, care locuia de trei ani, împreună cu soția și cu cele două fiice, Noa și Mila, de treisprezece și optsprezece ani, în Pavillons-sous-Bois, o comună liniștită din Seine-Saint-Denis. O poftise pe Claire să-i cunoască pe elevii lui din clasa terminală și, după discuția pe care o purtaseră într-una din sălile de conferință ale liceului, se duseseră să bea un pahar într-o cafenea din centrul localității. Conversațiile lor încă nu depășeau camaraderia politicoasă, artificială, care își închipuie că ascunde dorința, dar care de fapt dezvăluie totul; amândoi rămăseseră la locurile lor, era convenabil din punct de vedere social și, cu toate astea, știuseră chiar din clipa când se așezaseră la masa din acel bistrou pustiu: aveau să se revadă, aveau să facă dragoste și să se pândească reciproc. Când o condusese acasă în vechiul său Golf verde fistic, pentru că șoferul taxiului comandat nu se prezentase, îi spusese că doreşte s-o revadă; așa încât, în cele câteva luni de relație trăită la distanță (pe vremea aceea se întâlneau doar o dată sau de două ori pe lună, iar întâlnirile aveau o asemenea intensitate, încât le întăreau convingerea delirantă că sunt făcuți unul pentru altul), intelectuala un strop cam rigidă care ținea conferințe de filosofie la Școala Normală Superioară cu subiecte foarte diverse precum fundamentul ontologic al individualismului politic sau emoțiile impersonale ale ficțiunii se preschimbase într-o îndrăgostită focoasă, ale cărei principale preocupări constau în scrierea de mesaje erotice, în rumegarea aceleiași fantasmagorii și în căutarea unor sfaturi care s-o lămurească în privința singurei probleme existențiale de interes: Poți să iei viața de la capăt după patruzeci de ani? Își băgase mințile-n cap: „Muncește și lasă deoparte viața privată! Năbădăi, sigur, la douăzeci de ani, dar la mai bine de patruzeci? Ai un fiu de douăzeci și unu de ani, o funcție cu vizibilitate, o viață satisfăcătoare. O viață împlinită. Ești căsătorită cu un bărbat care îți oferă libertate deplină și cu care ai încheiat tacit același pact care-i legase pe Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir: iubirile necesare, iubirile întâmplătoare, soţul, acest punct fix, și aventurile sexuale care aveau să le alimenteze înțelegerea lumii – până acum, însă, nu-ți luaseși această libertate, nu din fidelitate, nu, nu-ți plăcea deloc îngustimea morală, ci dintr-o aplecare naturală către tihnă. Ți-ai organizat viața cu un perfect simț al ordinii și al diplomației. Ți-a fost mai greu decât unui bărbat să-ți găsești locul potrivit, dar ai sfârșit prin a-l afla, simțindu-te îndreptăţită să fii acolo; ai hotărât, o dată pentru totdeauna, că vei accepta situația și că nu vei fi o victimă. Soțul tău e adesea absent și, când e aici, vezi femei din ce în ce mai tinere roind în jurul lui, dar știi prea bine că cea la care ține ești tu”. Ea, femeia care își afirma independența în toate luările de cuvânt mediatice, se supunea, în viața privată, unor comenzi sociale multiple: „Mulțumește-te cu ce ai! Nu cădea în plasa dependenței nocive, a dorinței sexuale, a mirajului iubirii, a tot ceea ce ajunge să te alieneze, să te sleiască. Vei fi terminată. Renunță!” Multă vreme, ezitase să iniţieze procedura de divorț, strivită de vina de-a părăsi un bărbat ajuns spre sfârșitul vieții, încătușată în obișnuințele lor comune și în sentimentul de siguranță pe care acestea îl generau, imobilizată neîncetat de niște fire nevăzute: teama de necunoscut, morala personală, un anume conformism. Împreună cu soțul ei forma unul dintre acele cupluri de putere pe care societatea mediatică le venera, dar, în raportul de forțe permanent în care evolua mariajul lor, nu era greu de stabilit cine domina. În cazul unui divorț, prietenii, relațiile profesionale aveau să-l aleagă până la urmă pe cel mai influent, adică pe Jean. Ar fi fost izolată, ostracizată; în presă, articolele despre cărțile ei aveau să se împuțineze, să fie mai puțin elogioase. Jean avea să facă, în mod indirect, presiuni, nici măcar nu va trebui să dea vreun telefon – rețeaua lui funcționa în chip natural. Știa ce atracție exercita puterea mediatică, cunoștea riscul de omnipotență pe care îl crea lingușeala, precum și incapacitatea unora – nu întotdeauna dintre cei mai fragili – de a-i rezista. Și chiar asta s-a întâmplat. Da, însă cu cinci ani înainte, Claire trăise experiența bolii, fusese diagnosticată cu cancer la sân. Când a aflat că se vindecase, a hotărât să-și trăiască viața cu acea intensitate pe care doar conștiința acută a propriei morți o făcea posibilă. Transformarea prin suferință – tipică, previzibilă, dar adevărată. Renunțarea? Nu prea curând.

O femeie la vârsta și în situația ta“ (trebuia citit o femeie pe care boala a făcut-o vulnerabilă) nu se cuvine să se expună pericolului, asta îi repeta, în esență, mama ei, asta afirma, cu o sinistră autoritate, societatea, asta confirma până și literatura, atunci când le ridica la rang de eroine clasice pe femeile nefericite în căsătorie, pe care pasiunea le măcinase şi le storsese de vlagă, împingându-le uneori la sinucidere, asta îi amintea cu violenţă întregul peisaj social, însă o femeie ca ea, formată prin lecturi eteroclite, care îşi făcuse din propria libertate şi autonomie temeiuri existenţiale, însăşi esenţa muncii sale, o femeie care se confruntase cu moartea izbutea repede să se convingă că nu poate fi pe lume dezastru mai mare decât renunţarea la viaţă şi la iubire, şi uite-aşa, într-o dimineaţă, şi-a făcut bagajele şi a plecat, lăsând pe masa din salon o carte poştală înfăţişând un peisaj montan, pe spatele căreia mâzgălise aceste cuvinte a căror banalitate exprima urgenţa şi necesitatea plecării, dorinţa de-a isprăvi, de-a pune punct brusc, o lovitură de pumnal, o jertfire a animalului fără adormire prealabilă, brutală şi necruţătoare, aşa cum se cuvine să fie o execuţie: S-a terminat.

____________________

1 În orig., Ecole Normale Supérieure (sau, cum mai e numită, Normale Sup’ sau ENS), una dintre cele mai prestigioase și elitiste instituții universitare din Franța, specializată în studiul literelor și științei.

2 E vorba despre departamentul francez Seine-Saint-Denis, aflat la nord-est de Paris.

Romanul Lucrurile omenești de Karine Tuil este în curs de apariție în Biblioteca Polirom,
în traducerea și prezentarea lui Daniel Nicolescu