Pe 8 martie s-a făcut un an de cînd am fost scoasă din priză. Continui să trăiesc și din amintiri. Prezentul mi le-a înmulțit prea puțin. Zilele trecute m-am lovit de timp. Poate tocmai cînd mi-era mai frică de el. Cîteva întîmplări m-au oprit din alergătura pe care o practic conștient ca pe o fugă de mine și m-au pus față în față cu un zid ce părea de netrecut. Cam ăsta a fost anul 8 martie 2020 – 8 martie 2021. Un an care are o altă cronologie, care începe, pentru mine, în altă lună, care socotește în alt interval forma lucrurilor din jur și din mine. Care are, ciudat, o enormă acuratețe în mine. O simplificare. O profunzime. O precizie a termenilor în care așez realitatea, perspectivele din mine, prelungirile mele în ficțiuni, în problematizări și polemici interioare. Și totuși…
În 1985, terminam liceul. Aveam o gașcă mișto cu tineri colegi, studenți filologi, mediciniști, arhitecți, ceramiști, studenți la Conservator și Filozofie. Citeam, discutam, dezbăteam, la noi în pod, la Litere, la Arhitectură prin ateliere, în atelierele artiștilor plastici. Lumea era a noastră, citeam la greu, vedeam spectacole, filme prin circuite clandestine, ne avîntam în dezbateri, vise și speranțe că putem să schimbăm în bine totul. Țineam în buzunar tot universul. Nu ne era frică de nimic. Dincolo de Cortina de Fier, eram mai informați, mai avangardiști, mai morți după informația din spațiul cultural mondial decît atîția și atîția care acum ar apăsa pe un buton și ar fi aproape de calitate. Știam de atunci că întotdeauna cantitatea de orice va avea cîștig în fața calității. Nu am avut niciodată nicio ezitare sau vreo ispită să mă mut în tabăra celor mulți care multiplică vorbe și gesturi identice, șabloane, idelogii și demagogii, cu ipocrizie și agresiviate. Știu că nu mi-a fost ușor. Dar știu la fel de bine ce a trăit familia mea după instalarea comuniștilor, coșmarul de a rămîne fără nimic, fără slujbe, case, bunuri. Știu suferințele, torturile și umilințele celor băgați în pușcărie. Fără drept de apel, de apărare. Prin comparație, nu am îndrăznit să mă plîng vreodată. Oricît de greu mi-a fost, oricîte nedreptăți și obstacole s-au prăvălit pe drumul meu, nu am crîcnit și am simțit că este suportabil față de ce au îndurat atîția și atîția oameni nevinovați.
Într-o zi, un coleg m-a anunțat că a făcut rost de cîteva bilete la „Bulandra“. La Hamlet. Au fost locuri chiar pe gradenele de pe scena Icoanei. Eram foarte curioși cum sună traducerea, aflasem cît s-a muncit la ea, un fel de operă colectivă modelată de limba poetică a Ninei Cassian. Încă de la început, ca dintr-o simfonie, din atmosfera austeră și din tensiunea oricărui cuvînt sau gest de pe scenă am simțit epidermic, carnal, vibrant că sînt la mult mai mult decît un spectacol. Am înțeles limpede un lucru: valoarea libertății. Și a adevărului. Puterea diavolului o simțeam în viața de zi cu zi. Dar acum, foarte acut și pe scenă. Luciditate și moarte. Dar și îngeri salvatori care locuiau chiar în noi. Un text impecabil tradus care a stat la temelia, la fundamentul unui spectacol – manifest. Poate că fiecare generație are un „Hamlet“ al ei. În orice caz, acesta a fost al nostru. Caramitru avea 43 de ani. Își controla perfect energia, forța, relația cu sensurile semantice ale cuvintelor, cu cîmpurile ambigue, cu profunzimea și anvergura lui Shakespeare. Avea inteligența, siguranța, abilitatea unei mișcări libere, naturale, prin frazele și mesajele personajului său. Împingea limitele personale, ale actorului, dar și pe cele ale omului din cetatea închisă. Din țara condamnată la tăcere, la vinovății, la trădări. Era un dublu limbaj pe scenă. Puternic. Explicit. Tranșant. Clar. Complicitatea cu noi trecea prin complicitatea lui Hamlet – Caramitru cu Horațio, însoțitorul lui, jucat de Marcel Iureș. Cuvintele erau aspre, dure, se rostogoleau aprig, neiertător, peste minciuni. Silueta lui neagră nu avea astîmpăr. Veneam la acest spectacol al lui Tocilescu pentru că puteam să lăsam afară urîtul. Și pentru că învățam să fim liberi. Și puternici. Mi-l aduc aminte pe Valentin Uritescu în Groparul… un monolog interpretat teribil. Mi se părea că sapă la picioarele mele ca să caute adevărul. Și să-l elibereze. Din întuneric, îl simțeam înaintînd pe Dan Grigore. Ca Umbra Tatălui, ca un duh de dincolo traversa scena și se așeza la pian. Nu mai respiram. Pe aceeași scenă Ion Caramitru, Dan Grigore, Marcel Iureș, Florian Pittiș, Valentin Uritescu, Mariana Buruiană, decorul lui Jitianu, traducerea Ninei Cassian, un regizor vulcanic și nebun ca Tocilescu.
Nu mult după povestea asta, l-am întîlnit pe Ion Caramitru pe o stradă din jurul Bibliotecii Academiei. Verificase ceva pe unul dintre manuscrisele lui Eminescu. Am discutat puțin pe cîteva detalii din manuscrise, la care aveam acces cu greu, cu multe aprobări în spate. Nu știa doar poezia. Călătorea foarte liber prin cercurile din mintea lui Eminescu. Prin filosofii, publicistică, prin rigoarea fantastică a construcției poetice. Se verifica mereu. Întreba, citea, cerceta. Venind odată la noi la facultate, invitat de Antoaneta Tănăsescu, ne-a pus el întrebări pe text, ne-a provocat să-i lămurim, din perspectivă filologică, nuanțe, adevăruri care spărgeau armurile în care îl băgau comuniștii pe Eminescu. Cărasem la Facultate cărți rare și discutam cu Caramitru pe text. Mergeam direct la sursă. La cea adevărată, nemistificată. Era atîta putere acolo. Caramitru pregătea împreună cu Dan Grigore „Eminescu după Eminescu“. Sau deja era gata. Nu mai știu. Îl simțeam că este cu totul în ce construiseră ei. Tot ca pe un manifest. Alt spectacol. Altă lecție. Aceeași vibrație pe care libertatea o transmite universului. Și astăzi, totul este atît de prezent în mine. Atît de viu. Nu am pierdut nimic, absolut nimic din tot ce am primit. Din darul atît de prețios al felului în care un artist a știut să lupte. Fără emfază, fără tam-tam. Stăteam ca sardelele în sala Ateneului. Acolo m-am simțit pentru prima oară pe Insula lui Prospero. Și lacrimile îmi curgeau pe obraz fără încetare. Fiecare cuvînt rostit de Caramitru îl scotea pe Eminescu din șabloane. Din manualele stupide din care s-au învățat prostii și locuri comune. Poezia făcea sens, era adevărată și puternică, militantă și atît de sensibilă. Era rugăciune. Era salvare. Stăteam toți înghesuiți în miracol. Mîinile lui Dan Grigore opreau timpul. Mă gîndeam cum să fac să rămîn acolo. În lumea cuvîntului, în lumea sunetelor, în lumea unui Manifest care a fost decisiv pentru generația mea. Caramitru se așeza cu atîta știință în detalii, prindea ideile poetului și se înhăma la drum cu aluziile. Cu măsură. Cu iubire. Cu tandrețe și patos. Într-o noapte, am plecat de la Ateneu și ne-am dus direct la coadă, în fața Librăriei „Eminescu“. Primiseră volumul X din Publicistica lui Mihai Eminescu. Nu mai era nici zi, nici noapte. Ne cățărasem în sălile mici ale Facultății noastre, ca într-un fel de mansardă unde eram apărați. Puteam să vorbim orice. Acolo, sub cerul liber, eram și noi liberi. Încercam să spunem poeziile lui Eminescu cum o făcea Caramitru, adăugam fragmente din articolele lui din „Timpul“. A aflat ceva, la un moment dat, profesoara noastră de dialectologie și de istoria limbii române literare, Matilda Caragiu Marioțeanu. Și a zîmbit. Una dintre cele mai impetuoase și severe profesoare ne-a zîmbit. Fusese și ea la Hamlet. Și la „Eminescu“. Cred că și la Sala Radio, cînd Cella Delavrancea stătea între Dan Grigore și Ion Caramitru la aniversarea celor o sută de ani ai ei. Matilda, sora cea mare a lui Toma Caragiu și a lui Geti Caragiu, era din aceeași famile spirituală de macedo-români. A fost un savant și unul dintre cei mai severi profesori ai mei. Mesajul ei a fost acceptul că nu sîntem o turmă. Cum aș putea să uit asta vreodată? Ce făcea Caramitru era și forma ei de rezistență în fața prigoanei, a anilor de pușcărie, a atîtor nedreptăți și spulberări de familii, de destine, de istorie, de cultură română și aromână.
Ion Caramitru a insistat ca un nebun după 1990 ca marii artiști plecați în exil să se întoarcă. Împreună cu Andrei Pleșu a făcut un plan care s-a pus repede în aplicare. Așa a venit Andrei Șerban și a urmat direcția lui la Naționalul din București, un miracol din teatrul românesc, de fapt. S-au întors Vlad Mugur, Lucian Pintilie, pentru a face film, Iulian Vișa, Lucian Giurchescu. Îl văd pe Sergiu Celibidache coborînd scările Ateneului Român. Se sprijină pe Ion Caramitru și pe Dan Grigore. Se opresc puțin toți trei și mi se pare că se uită la statuia lui Eminescu. Eram într-o laterală. Era tîrziu în noapte. Cum pot să uit această imagine a tinereții mele, a istoriei și libertății țării mele? I-am povestit asta de multe ori lui Jonny Răducanu. Care l-a iubit întotdeauna, pînă la capăt, pe Ion Caramitru. Iar gîlcevile lor erau doar întru înaltul artei. Îmi amintesc și azi, la fel de intens, toate pregătirile și diplomația cu care s-a dus la bun sfîrșit venirea Prințului Charles pentru prima oară în România cînd Caramitru a fost Ministrul Culturii. Restul este cunoscut.
Îmi dau seama cîte am împărțit cu Ion Caramitru de-a lungul anilor. Lucruri grele sau frumoase, unice, polemici, dezarcorduri. Îi sînt recunoscătoare pentru că a intuit în mine povești pe care nici eu nu le-am identificat. Mi-a provocat limitele, imaginația, puterea de a lupta și dragostea mea fără frontiere față de teatru. Mi-a respectat libertatea. Niciodată nu m-a întrebat ceva despre un spectacol înainte să scriu sau despre selecția pentru Festivalul Național de Teatru. Niciodată. Mai mult decît orice între noi a fost respectul reciproc. Au fost perioade înghețate. Tensionate. Dispute. Nu am știut decît noi asta. Nimeni din jur nu a observat nimic. Nici chiar faptul că nu vorbeam. Fiecare dintre noi și-a apărat și argumentat ideea. Cauza pentru care ne-am implicat și am luptat. Nu am coborît niciodată ștacheta așezată în discurs, chiar polemic sau rece. Nu cred că mulți și-au dus disputele atît de direct și de cu cărțile pe față cum am făcut-o de-a lungul timpului amîndoi, în relația noastră directă. Fără intermediari. Ne-am susținut în multe bătălii pe care le-am dat împreună. Lecții de democrație. Prieteni. Prietenii. Certuri. Îndepărtări. Tăceri. Mereu, însă, ceva, cineva ne aduce în aceeași barcă a eu-lui profund. Este un artist de calibru, cu anvergură și cu o unică cunoaștere a rostirii textului poetic. Este un personaj. Un tip pe care îl știu numai muncind. Un om al istoriei noastre recente. Atacat, controversat, umilit. Dar puterea lui ireală, poate ca cea a lui Prospero, vine și din toate acestea, din visele lui și din tot ce a împlinit. Cel mai frumos loc din lume este chiar acela al spectacolului efemer, care ține clipa pe loc și mă învață să zbor. Acolo, sus, sus, cît de sus pot eu.