Memorie și reziliență

Mărturiile despre atrocitățile comise în lagărele de exterminare naziste nu-și vor epuiza niciodată menirea de a denunța practicile barbare ce au mutilat, într-un anumit moment al istoriei, chipul omenirii. În secolul al XX-lea, veacul totalitarismelor și al sârmei ghimpate, s-a configurat un important segment al literaturii memorialistice, destinat acelor voci pentru care confesiunea reprezintă un act deopotrivă compensator și justițiar. Tulburătoarea relatare a lui Eddy de Wind, recent publicată sub titlul Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr: 1943-1945, este una dintre aceste „povești fără sfârșit“, după cum o consideră chiar autorul său. Calitatea lui de martor imprimă narațiunii un ritm aparte, răscolind sensibilitatea prin faptele crude evocate, despovărate de reflecții artistice anume căutate. Blindajul istoric are, desigur, o pondere semnificativă, însă efectul de distanțare se reduce considerabil sub lupa amintirii unui lung șir de experiențe traumatice. Documentarul și literarul coexistă, fixează nodurile de maximă acumulare afectivă; și totuși, artisticul / esteticul – atunci când erupe, sfâșiind vălul ororilor – devine un strigăt de disperare. Scrisă chiar la Auschwitz, în primele luni după eliberarea lagărului, la începutul anului 1945, mărturia medicului olandez prinde contur din amintiri proaspete, nealterate încă de trecerea timpului. Resortul obiectivării, motivat, de altfel, prin intensitatea traumelor la care autorul fusese supus în perioada detenției, și recursul la identificarea cu un personaj aparent desprins de sine, Hans van Dam, nu diminuează însă caracterul testimonial al relatării.

În cadența timpului real, imensul complex de la Auschwitz, incluzând Birkenau și fabricile de la Monowitz, nu-și dezvăluie de la bun început adevărata amploare. Pentru o vreme, Hans nu poate percepe dimensiunea tragediei umane, fiindcă viața pare să-și continue nestingherită cursul. Reacția de conștientizare se consumă în doze mici, în etape psihologice și praguri de înțelegere, acutizând contradicția dintre speranță și disperare, iluzii și resemnare. Descrierea topografică a spațiului aduce informații precise despre cele treizeci de lagăre ale complexului. De aici încolo se inserează însă o subtilă canava narativă, învestind locul cu statutul de lagăr-etalon și de model perfect funcțional până în cele mai fine detalii. E punctul în care se intersectează poveștile despre celelalte lagăre din sistemul concentraționar nazist și în jurul căruia se construiesc cercurile concentrice ale suferinței, de la crematoriul cu „flacăra eternă“ (p. 162) unde ard oameni, camera de gazare și locurile de muncă forțată, până la Auschwitz I, cu efigia dantescă a porții de la intrare.

Pătrundem în lagăr odată cu Hans, privim realitatea prin ochii lui și ne situăm sub un anumit orizont de așteptare – așteptarea deliberată în fața unei narațiuni cu final anticipat. Curiozitatea lui Hans, întrebările insistente pe care le adresează tuturor sunt un reflex al instinctului de supraviețuire, căci amprenta morții este ubicuă.Prin ceața de la poalele munților și sub stratul fin de cenușă ce acoperă uneori clădirile și câmpul – fără să-i înțeleagă, de la început, lugubra proveniență –, el observă „armata de milioane a celor fără nume“ (p. 141), biete trupuri-carcasă cu priviri inexpresive, oameni morți de vii, ființe în stadiu larvar surprinse într-un deplorabil tablou colectiv din care nu a dispărut ultimul strop de viață: „Amărâții, niște slăbănogi, schelete istovite, cu ochii adânciți în orbite, cu trupurile acoperite de răni, stăteau goi-pușcă într-un șir lung, sprijinindu-se unii de alții sau ținându-se de paturi“ (p. 104). Chipurile lor, de pe care pândește moartea, amintesc de cele pustiite de plagă din picturile lui Hieronymus Bosch. Dar ce altceva a fost nazismul, dacă nu o imensă plagă pe fața umanității? Încremeniți în tăcere, se îndreaptă spre moarte ca spre un „abator“, în vreme ce Hans, confruntat cu această imagine, constată că Auschwitz nu e doar un loc de exterminare sistematică, ci și de incredibile suplicii și de muncă silnică în folosul unei industrii de război.

Toți factorii sunt aici ostili vieții: munca epuizantă desfășurată cu instrumente rudimentare, bătăile, malnutriția, bolile, experimentele barbare efectuate asupra femeilor. Închiși fără proces și fără vreo condamnare pronunțată în spiritul legilor civile, deținuții evrei presimt din prima clipă că moartea a rămas singurul deznodământ posibil. Ritualurile brutale la care sunt supuși nu îi transformă doar în deținuți, ci îi reduc la stadiul sub-umanității, al unor ființe inferioare.Tatuatorul parafează pierderea definitivă a identității și a persoanei lor juridice, făcându-i vulnerabili în fața oricăror abuzuri. Duși la camera de gazare sau bătuți până la moarte, își trăiesc ultimele clipe în condiții umilitoare, greu de imaginat. Printre pumni și lovituri, omul cu picioare supurânde și ochi inflamați de la nisip ajunge o imensă rană: „Aproape în fiecare zi primeai vești despre bătăi și răni și, de aceea, deținuții se străduiau și mai mult“ (p. 68). După trei săptămâni de muncă silnică, Hans își dă seama că nu frica de moarte e covârșitoare, ci groaza față de suferința atroce a trupului înaintea morții.

Raționalizarea extinsă, a hranei, muncii și chiar a vieții evreilor deportați, se face, la Auschwitz, în numele unor pretinse fundamente științifice, dezvoltând înfiorătoare tehnici de moarte și de mutilare umană. Sub influența moralei național-socialiste, care nu recunoaștea alteritatea în raport cu evreii, și demonstrând o consistentă „receptivitate la îndoctrinare“ (unul dintre Cele opt păcate ale omenirii civilizate, în termenii lui Konrad Lorenz), cruzimea brutelor din SS este unul din efectele trezirii instinctelor atavice, gregare, iraționale. În această piramidă a supraviețuirii, unde evreii se află pe treapta cea mai de jos, se distinge o ierarhie penitenciară alcătuită din tot felul de mici „șefi“ – infractori, criminali –, veritabile instrumente de menținere a terorii și a atmosferei asfixiante. Hans înțelege curând că, din punct de vedere medical, nu măsurile pe care le învățase el trebuiau luate, ci tocmai cele opuse, menite să grăbească sfârșitul nefericiților de la infirmerie: „ai fost mult prea corect și ești și plin de scrupule“ (p. 133). Pe de altă parte, unul dintre interlocutorii lui, Klempfner, observă că aparatul de putere într-un lagăr reiterează sistemul medieval structurat pe feude și întărit prin privilegii: „Complet nedemocratic, absolut feudal“ (p. 137). Breșele în sistem sunt posibile datorită scindării interioare a unora dintre SS-iști, căci până și spirala dezumanizării are cotiturile ei neprevăzute.

Dincolo de toate aceste contradicții, se poate stabili o formă de comunicare. Hans păstrează legătura cu Friedel, soția sa, își dăruiesc unul altuia minusculele lor rații, descoperind adevăratele valori ale vieții. În „fotografia“ ce creionează rama evocării, ni-i putem imagina cum se caută cu privirea, fiecare de la fereastra barăcii sale, oprindu-și ochii asupra muntelui: „Sufletele, într-o comuniune cosmică între ele și cu tot, se legănau deasupra râurilor și a mlaștinilor, dispărând în acea țară promisă de la orizontul de un albastru minunat“ (p. 149). Asemenea pasaje, din care răzbate o neașteptată sensibilitate artistică, întrerup discursul factual și timpul agonic, oferindu-se unei ficțiuni efemere.

Povestea fără sfârșit“ a lui Eddy de Wind este relatarea unui supraviețuitor a cărui luptă începe odată cu eliberarea din lagăr, căci timpul suferințelor se hipertrofiază într-un prezent etern al trăirii. Rămas în viață în urma unui șir de miracole, își asumă datoria de a relata toate atrocitățile la care a fost martor. Calea terapeutică, spre propria reziliență, se contopește însă cu „povestea fără sfârșit“ a întregii omeniri, ale cărei dezbateri moral-justițiare despre vinovăție, pedeapsă și amenințarea repetării unei istorii traumatice vor rămâne, pentru mult timp, deschise.