Javier Marías: „Așa începe răul”

Tânărul Juan De Vere devine secretar particular și detectiv in pectore al lui Eduardo Muriel, un regizor cunoscut și cam excentric, la câțiva ani după moartea dictatorului Franco, în perioada când locuitorii Madridului descopereau libertatea și plăcerea de a se bucura de ea. Pașii spre democrație erau fermi, dar încă timizi, lucrurile se schimbau treptat. Legea divorțului nu exista și căsătoriile se perpetuau, în ciuda sentimentelor care evoluau. Eduardo Muriel nu poate divorța de soția sa Beatriz, căreia nu-i poate ierta o minciună veche, mărturisită de femeie într-o clipă de furie. Întrucât dictatura se instaurase în urma unui truculent război civil, la sfârșitul ei secretele erau multe și dureroase, încât era mai bine să nu fie răscolite. Însă nu puteau fi date uitării și se povesteau fără rezerve în particular. Suspiciunile, trădarea, recunoștința și lealitatea stau la temelia acestei fascinante povești care parcurge o orbită proprie, având în centru un vers de Shakespeare.

Așază-te un moment, tinere De Vere, trebuie să te inte roghez. Adu-ți și prietena, sau vrei s-o treci de contrabandă pe aici? Prezintă-ne.

Așa am făcut, se numea sau își zicea Bettina și lucra noap tea într-un bar, o cunoscusem acolo; era o fată dezghețată și veselă, purta fuste cam scurte, nu exagerate, dar îi stăteau minunat când lua loc, iar asta, fără îndoială, profesorul o anticipase cu ochiul său impetuos îndată ce o văzuse în picioare.

Ia spune, ce fel de nume de familie e ăla, De Vere? Și a schițat cu mâna un gest sceptic. Deși se pronunță fără nicio dificultate și nici nu ne șochează să-l vedem scris, e prea puțin spaniol, dacă e cumva. E francez în îndepărtata lui origine. L-a rostit cu accent francez și l-a repetat, „De-Ver, De-Ver“, subliniind r-ul gutural. Dar membrii familiei De Vere cei mai faimoși se află în Anglia, după câte știu eu și nu sunt un ageamiu: „De-Viah, De-Viah“.

Îi plăcea să se asculte: acum a pronunțat mai mult sau mai puțin în stil englez și cu o afectare fermă, era admirabil, nu se temea câtuși de puțin să cadă în ridicol și prin urmare nu cădea niciodată, oricât de mult s-ar fi apropiat; îl durea în cot cine îi erau interlocutorii și ascultătorii, dacă vorbea pentru o adunare de somități internaționale sau pentru o tinerică necunoscută, el se simțea întotdeauna superior și dominator (exceptând cazurile când era cu Muriel).

De fapt este numele de familie al conților de Oxford și datează din vremea lui William Cuceritorul, din secolul al XI-lea, dacă nu știți, astăzi nu se poate considera de la sine înțeles că cineva știe lucrurile cele mai elementare.

Firește că eu știam, făcusem Istoria Angliei la facultate, însă nu aveam să-l întrerup pentru asta.

De curând, un student de-al meu era convins că Revoluția Franceză a fost o răzvrătire împotriva lui Napoleon. Să-ți iei câmpii, nu altceva, ça suffit, a adăugat în franceză.

Din când în când, Rico scotea onomatopee ininteligibile și stranii (ca să le numesc cumva), create de el și în chip de preambul sau încheiere, poate era felul său de a evita să spună „Bine“, „Păi“ și „În fine“, care pesemne i se păreau vulgare.

Svástire, a spus, sau asta am crezut că înțeleg, și a con tinuat: Cel mai vechi De Vere despre care există documente, mi se pare că îmi amintesc, iar dacă mi se pare așa o fi, se numea Aubrey, care nu e decât Albericus deformat (serviți nebănuită latină), iar acest nume de botez s-a repetat de mai multe ori de-a lungul istoriei. Au fost și un Robert, un Francis, un Horace și unul sau doi John, astfel că tu ai coincide, sau mai degrabă ai copia, vreo doi inși din vremuri trecute, mult mai nobili decât tine.

Mi se adresa mie, dar vorbea îndreptat spre Bettina, spre ale cărei coapse lansa priviri piezișe sau și mai încolo; ea nu stătea picior peste picior și prin urmare fusta strâm tă și întinsă permitea să se zărească ceva între ele; vârful chiloților, presupun, deși tânăra aceea nu purta întotdeauna chiloți, ca atâtea fete de vârsta ei: obiceiuri din anii aceia de eliberare, cu dorința de provocare ce decurgea din ea. Ea îi băga de seamă ocheadele mioape și se lăsa contemplată, părea să-l asculte pe Rico cu o atenție excesivă, deși putea fi deopotrivă stupoare.

Mai mult decât atât, am vreun coleg anglo-saxon care începe să susțină, încă în secret, până își publică studiul (n-o să valoreze nici cât o ceapă degerată, dar treaba lui), că acel corpus de texte care a ajuns până la noi ca William Shakespeare – exact asta a spus, „corpus de texte“ – se dato ­ rează în realitate unui De Vere – era satisfăcut de dexteri tatea sa fonetică și l-a pronunțat iarăși „De-Viah“, cu mare desfătare și exagerare, a sunat aproape ca o insultă sau o icnitură: Edward, al șaptesprezecelea conte de Oxford, mare șambelan, ambasador, individ extravagant, scandalagiu și de un oarecare talent; soldat, duelist, uneltitor frustrat al asasinării lui Sidney, autor de poeme și cel care a introdus mănușa parfumată și brodată la curtea Elisabetei I. Habar n-aveți cine e Sidney, dar nu contează, așa învățați, a reflectat o secundă.

Era fals, pentru că nu am fi învățat nimic din simpla menționare. Chestia cu mănușa m-a lăsat perplex, dar poate era o momeală și n-o strecurase la întâmplare.

Mănuși parfumate? Eu n-am văzut niciuna, a inter venit Bettina, pe care pesemne că n-o interesa prea mult discuția, dar pe care profesorul părea s-o fi fermecat cu torentul său de cunoștințe inutile (inutile pentru majoritatea omenirii, nu pentru el). Cum fac ca să se păstreze aroma?

Poate vrei să spui cum făceau, astăzi nu se mai pierde timpul cu astfel de lucruri delicate. Mai târziu îți explic, frumoaso, i-a răspuns profesorul. M-a șocat că a numit-o „frumoaso“, „rica“, el numindu-se Rico, dacă nu cumva era un apelativ profetic: fraza a sunat de parcă ar fi chemat-o discret la o întâlnire ulterioară. Dar se ambalase și voia să trântească tot despre acel De Vere. Mi s-a adresat din nou mie, fără a înceta s-o privească pieziș. Știi că există numeroa se teorii despre inexistența lui Shakespeare, care de care mai nesăbuită, de fapt, e o întreagă industrie. Sau mai degrabă despre faptul că numele lui era utilizat ca pseudonim, sau poate ca om de paie, pentru acel tot literar incomparabil pe care unii critici cretini nu și-l pot explica omenește. Normal, dacă îl măsoară după propria infecunditate. Sunt și unii care susțin că Marlowe n-a fost înjunghiat la douăzeci și nouă de ani într-o încăierare de tavernă, ci și-a înscenat și și-a simulat moartea, ca să-și evite dușmanii și să continue să scrie sub numele de Shakespeare; sunt și din cei care afirmă că adevăratul autor al operei sale a fost Bacon și din cei care spun că a fost Heywood sau Fletcher, ori mai mulți în comandită; alții apelează la Kyd sau la Middleton, alții la Webster sau la Beaumont, ba chiar la Rowley, Chettle, Lord Brooke, încă și la Florio sau la Fludd, totul absurd, totul ridicol.

Auzisem la cursuri vreo două dintre numele acelea, pe cea mai mare parte nu. Am rămas surprins de câte știa, era ca un dicționar biografic ambulant, deși m-am gândit că puteau fi figuri inventate, în fața ignoranței se poate inventa.

Frushta, i-a servit ca scurtă pauză alta dintre onoma topeele sale originale. Acum a apărut și încrezutul ăsta care crede că poate demonstra că în spatele lui Shakespeare se ascundea Edward de Vere, mi-a mărturisit-o la un congres ca pe o știre extrem de confidențială, insistând să-i păstrez secretul. Până peste câțiva ani, imaginează-ți. Dar eu nu m-am jenat să răspândesc știrea, fie ca să-l dezmintă vreu ­ nul înainte de marea naștere, fie ca să i-o ia înainte și să-i spulbere descoperirea, colegii mei sunt lipsiți de scrupule, fură idei neîncetat, iar insul îmi e nesuferit.

Nu e nevoie să jurați“, am gândit scandalizat.

A îndrăznit să mă contrazică în privința unui deta liu din Lazarillo când țineam o comunicare. Cu puțin public, într-adevăr, dar pe mine. Un anglo-saxon, despre Lazarillo, pe mine, a repetat. Astăzi orice pârlit e invitat la un simpozion și i se permite să diserteze despre ce îi vine pe chelie. Orice tărtăcuță seacă.

Ce e aia tărtăcuță? a intervenit din nou Bettina.

Cuvântul era deja destul de învechit pentru ca ea să-l fi auzit sau citit vreodată.

Și asta îți spun pe urmă, frumoaso, rica, a stăruit Rico în mod suspect asupra apelativului asimilator sau ademenitor.

Trebuia să fii cu ochii în patru cu bărbatul acela chel, era în stare să-i sufle unuia fata de sub nas. Dar tot nu cre deam că ar fi profitat de apropierea de Beatriz, oricât s-ar fi distrat ea cu el. Indiferent despre ce ar fi vorbit, și chiar dacă nu se înțelegea nici jumătate, știa să rețină atenția, sigur că era un profesor magnetic, un hipnotizator de elevi (tontălăi sau ageri la minte, era totuna). De fapt am văzut că Muriel și Beatriz, care erau în alte zone ale casei, se iviseră în ușa salonului când îl auziseră perorând și îl ascultau cu un zâmbet, rareori zâmbeau amândoi în același timp. Și-au dus degetul arătător la buze aproape simultan, ca și cum ar fi fost un cuplu în relații bune până la sincronizare, ca să nu spun nimic și să nu-l întrerup. Dar însuși Rico s-a mirat și s-a descumpănit deodată.

De ce dracu’ vorbesc despre asta? a întrebat. Cum am ajuns la impostorul ăla?

Din cauza numelui meu de familie, domnule profesor, i-am răspuns.

A interzis romanul, permițând mai târziu publicarea unor ediții cenzurate. Abia în secolul al XIX-lea a fost publicat textul integral.

Ah da, e adevărat. Să vedem, o să-mi explici farsa asta că te numești De Vere, și i-a scăpat iarăși „De-Viah“, îi plăcuse și îi ieșea ca o explozie.

Nu e nici un mister, domnule profesor; și într-adevăr e o farsă, foarte ingenioasă, deși veche. După cum se vede, numele original era Vera, mult mai comun. În familia mea au existat și există anumite deliruri de grandoare și de ori ginalitate. Un străbunic sau străstrăbunic l-a schimbat în Vere din capriciu, cu o singură literă se distingea. Și cred că bunicul meu a fost cel care și-a pus acel „de“. Tatălui meu îi place și l-a păstrat, își are și el delirurile lui și trebuie să i se pară mai potrivit cu profesia lui, în care se folosesc nume sonore. Nu știți ce fericit va fi când va afla că în spatele lui Shakespeare se ascundea un De Vere – eu am pronunțat în spaniolă, cum e firesc, era numele meu dintotdeauna –, chiar dacă nu avem nimic de viah.

Nu m-am putut stăpâni și mi-a ieșit ca un răget, și mai exagerat decât lui; Rico a captat parodia și s-a uitat cam urât la mine.

Se va lăuda, va povesti peste tot și va contribui ca nimeni altul la răspândirea știrii. Colegul dumneavoastră anglo-saxon s-a ars. Vestea va ajunge în scurt timp la jumă tate din omenire.

Dar aceasta a părut să-l contrarieze pe profesor.

Profesia tatălui tău. E diplomat, nu?

Da. De carieră, nu politic.

Cunoaște, probabil, o grămadă de lume în toate părțile, nu?

Păi destulă, da. Știți, s-a mutat mereu de colo până colo.

Și unde e acreditat acum? Sper că în Alger.

N-am înțeles de ce spunea asta.

E consul la Frankfurt, am răspuns. De ce?

Profesorul a reflectat și, în timp ce o făcea, a murmurat ca un posedat, în mare viteză, nu tocmai adresându-mi-se mie.

Prea civilizat. Aeroport de legătură. Afaceri cu nemi luita. Nu-mi place, nu-mi place. Puhoaie de vizitatori. Buchmesse în fiecare an. Banii cheamă. Mulți culți pe acolo. Buchmesse, a repetat, de parcă ar fi fost una dintre onomatopeele lui. Apoi a intercalat una autentică, a sunat ca o interjecție: Áfguebar. Mai bine-ar fi să nu o facă. Va trimite o circulară. Tuturor delegațiilor din lume. Lumea e mare. Naționale și străine. Înmulțire. Prea multe țări. Telegrame. Mai bine nu. Mare scofală. Și după aceea mi s-a adresat din nou: Ascultă, tinere De Vere sau De Vera, ai grijă. Să vedem dacă o să fie considerat adevăr ceea ce nu poate fi decât minciună. Individul acela va fi incapabil s-o demonstreze, oricât ar fi cercetat și tatonat, oricâte teancuri de hârtii ar scoate și oricât ar fi forțat și răstălmăcit datele ca să se potrivească cu teoria lui. Nu trebuie să aibă câștig de cauză. Astfel că îți cer discreție, mai bine să nu spui nimic nimănui, să n-o fac de oaie cu tatăl tău cel gură-spartă. Mai lipsește să devină loc comun faptul că Shakespeare a fost doar actor și n-a scris niciun rând și totul a fost opera lui Edward de Vere. Dacă insul publică o carte cu asta, vor afla cincizeci de experți, dintre care patruzeci și cinci n-o să ia în seamă și ceilalți cinci, după ce ciugulesc prin ea, o s-o desființeze cu rea-credință, doar ca să oftice (așa e în breasla erudiției). Dacă ar apărea în presă, ar afla mult mai mulți, dar s-ar uita într-o lună. În schimb, zvonul… Zvonul durează, e de neoprit și nu cedează, e singurul eficient. N-ar mai lipsi decât să-i punem pe tavă cretinului triumful zvonului. A spus-o chiar el.

Și profesorul a început să recite din memorie, cu voce vibrantă și deodată afectată și cu un braț rigid întins (nu în stilul roman sau fascist, din fericire, încerca doar să fie teatral și elocvent, însă brațul nu i se mișca):

– „Fiți doar urechi. Când trâmbițează zvonul, / E-n stare cineva să nu-l asculte? / Gonaci făcându-mi vântul, eu ves tesc / Din răsărit și pân’ la soare-apune / Al faptelor din lume început. / Pe-aceste limbi atârnă clevetiri / Pe care le răspândesc în mii de graiuri, / Smintind pe mulți cu știri fără temei.“1

Rico își luase avânt și nu dădea impresia că o să se oprească în curând, nu era o paranteză și nici o simplă notă marginală. Absorbit, poate entuziasmat, a continuat declamându-și pomelnicul, de parcă nimic în afară de textul acela vechi n-ar fi existat în încăpere sau în univers, și fără îndoială textul era lung.

– „Și cine altul decât mine, Zvonul, / Adună oști și gată apărarea, / Când vremea a rămas împovărată / Nu din pri cina asprului război…“2

Am privit-o pe Bettina, care asculta cu gura căscată cuvintele acelea pe care probabil că nu le înțelegea bine. Am atins-o pe coapsa atât de pândită de Rico (acum n-o mai făcea, poezia alungă lascivitatea sau o suspendă) și a ieșit din transă, mi-a răspuns la privire de parcă tocmai s-ar fi trezit brusc. Și-a dat seama că trebuia să plecăm, venise să mă ia ca să mergem la vreo două chefuri. M-am uitat spre Muriel și Beatriz, care îl observau pe Rico cu simpatie și amuzament, nu încăpea îndoială că amândoi țineau la el și că în unele momente se ivea între ei o anumită compli citate sau râs comun, care poate provenea din tinerețea lor. Ne-au făcut semn că avem drumul liber, că, dacă o ștergem, recitatorul nu ne va simți lipsa. Și într-adevăr, ne-am ridicat pe nesimțite și am părăsit salonul, fără ca profesorul să-și dea măcar seama, fiindu-i mintea sechestrată de invaziva-i memorie, cu brațul în sus, mumificat. Nu trebuie să fi fost rare la el accesele acelea de literatură orală. Când am deschis ușa casei, încă i se auzea vocea palpitantă în depărtare, acum doar pentru el însuși și pentru cuplul prieten spectator:

– „Mereu sosesc / Soli frânți de drum, iar oarbele speranțe / Din vești pe care prin mine le-au aflat / Mai rele-s ca un rău adevărat.“3

____________________

1 Shakespeare, Henric al IV-lea, partea a II-a, Prolog, traducere de Leon Levițchi, în Opere complete, vol. 4, Editura Univers, București, 1985, p. 125

2 Ibidem – Așa începe răul 123

3 Ibidem

Traducere din limba spaniolă și prezentare de Lavinia Similaru