Bujor Nedelcovici – 85. Vocația de prozator

Romancierul stabilit la Paris este adeptul ascezei prin artă, al drumului solitarului, necesar în aventura identitară și ontologică. Aflat în sihăstria garsonierei sale, el este în așteptarea cititorului, care va veni „pe căi misterioase“, tot așa cum pe aceleași căi misterioase, prin in-spirație, i se revelează sacrul. Creația este un dar al Creatorului, al purtătorului de Cuvânt, mesagerii săi – scriitorii, iar lectorii – cei care conștientizează necesitatea darului și umplu cu sens durata Operei. Bujor Nedelcovici explică raportul dintre scriitor și mesager astfel: „Eu nu am scris cărțile singur. Am fost doi! Poate și de aceea am numit romanul Al doilea mesager. Așteptam sosirea celui de-al doilea, un Mesia, a lui Marcel – poate – sau a lui Grégoire, tânărul care încă nu a fost corupt și a rămas „naiv“… Am simțit permanent prezența „altuia“ în special în construcția romanelor.“ Pentru a-și argumenta ideea, amintește de scriitorii vizionari (Jules Verne, Wells, Huxley, Zamiatin, Herling), de importanța imaginației, a inspirației, a harului, a grației, a stării secunde, tot atâtea căi de revelare a necunoscutului. De asemenea, argumentează necesitatea teoriei lui Mircea Eliade, ascunderea sacrului în profan. În orice act de creație se manifestă acea parte misterioasă, epifania, care înseamnă apariție, revelație, miracol ce depășește harul uman. „Ce este acea clipă divină, se întreabă autorul lui Ian Înțeleptul, numită «inspirație»? Extaz? Transă mistică? Ieșirea din «timpul terestru» pentru a intra în «timpul celest»?“

Proza lui Bujor Nedelcovici, scrisă în spațiile marginale, ostile evoluției unui intelectual, trimis la munca de jos, reprezenta un protest tacit, o sfidare a realismului istoric, axat pe construcții grandioase, dar care neglija omul. Căutarea familiei și a trecutului însemna un gest simbolic de găsire a stabilității unui tânăr care plutea în deriva istoriei, fără vâsle. „Când unii autori foloseau «realismul socialist», «dicteul», «onirismul», eu am preferat alegoria și parabola scrise într-un stil direct, nervos, tranșant,“ se confesează instanța creatoare. Umilințele permanente, cauzate de mediul politico-social ostil, ascunse în subconștient, au dus la formarea unui complex și fascinant concept psihanalitic, acela de narcisism, văzut ca o cauză inconștientă a imensei nevoi de creație a lui Nedelcovici, creație-oglindă în care personajele reprezintă „cioburi“ ale propriului eu și care pot fi considerate obsesii narcisiste ce stau sub semnul unor aspecte oedipiene. Creația artistică este un mod de a înfrunta materia, dar și o salvare din contingent. Prin artă, omul rămâne învingător, deținătorul puterii creative ce i-a fost oferită, stăpânul gândurilor și emoțiilor. Scrisul devine calea de a transforma tensiunile și a le sublima, în catharsis. Romancierul găsește echilibrul, remediul la lipsa de comunicare dintre oameni sau dintre om și transcendent. Trilogia Somnul vameșului îndeamnă la „cunoaștere și memorie“. Eroii lui Bujor Nedelcovici au rolul de „a-i trezi pe oameni“, așa cum socotea și Socrate că îi era misiunea. Pentru Platon, a trăi „inteligent“, a înțelege adevărul, înseamnă înainte de toate a-ți reaminti o existență neîncarnată, pur spirituală. Doctrinele gnostice postulează toate, aspirația umană către o origine anterioară, divină, păstrată vag în memorie ca nostalgie a paradisului. De altfel, mottourile sunt sugestive: Fără vâsle are un citat din poezia blagiană: „În somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinți“, Noaptea – citatul din Balzac, referitor la asemănarea trecutului cu viitorul, iar al treilea, Grădina Icoanei, are ca motto ideea lui T. Mann despre trecut. Primul roman este dedicat tatălui, al doilea – unchilor, iar ultimul – mamei – o trilogie scrisă ca o reconciliere a eului cu trecutul său. Ezitarea și izolarea par să definească cel mai bine personajele trilogiei. Bujor Nedelcovici le-a creat în tentativa de a coopera cu dezordinea lumii exterioare și interioare, cu conflictele sale interioare agonizante. Somnul vameșului dezvăluie, pe calea oniricului, izvoarele artei, anamneza. În romanul Noaptea, autorul face apel la ideea lui Balzac, referitoare la asemănarea trecutului cu viitorul. Acțiunea visului nu se petrece în timp; ea se desfășoară într-o dimensiune unică, fără trecut, fără viitor, într-un prezent etern. În vis trăim o realitate concretă atemporală sau veșnică, care se țese din și prin desfășurarea acțiunii.

În cărțile Zile de nisip, Al doilea mesager, Dimineața unui miracol, Cartea lui Ian, în care este folosită inserția cu o aleasă vocație, Domnul Scriitor devine stăpânul spațiilor sale ficționale. Situarea în afara timpului și spațiului, intersectarea planurilor narative, concepția inedită, toate fac parte din apanajul aptitudinilor romancierului modern. Naratorii comunică interlocutorilor, la început, fapte aparent banale, pentru ca spre sfârșitul lecturii să înțeleagă sacrul, să dorească să recitească textura, ca un demers de căutare a semnificatului. Aparentul somn al lui Ian Înțeleptul, eroul fără nume din debutul romanului, îl face pe cititorul concret să înceapă dinamica inter-relaționărilor, a ieșirii din starea inițială. Autorul sugerează că lumea e o nesfârșită re-legare, un cerc ce duce la transformări și evoluții inițiatice. Pentru a ajunge la centru și a avea acces la cronotopul sacru, trebuie să murim ca profani și să renaștem ca inițiați, să mergem pe Drumul Damascului, să trecem dincolo de taină. Eroii lui Bujor Nedelcovici nu pot fi încadrați în pozitivi și negativi. Ei scapă încorsetărilor semantice obișnuite, nu pot fi nici protagoniști, nici antagoniști, ei se află dincolo de paradigme. Cunoscător al misticilor și al alchimiei, autorul are multe trimiteri la teologie sau filosofie pentru a sugera „raportul dintre exprimabil și inexprimabil“, kénose = vidul, dintre Tot și/ sau Nimic.

Parabola de la care pornește geneza romanului Dimineața unui miracol este cea a coborârii în Infern. Planurile eșuează în clipa în care protagonista își pierde puterile, fiind nevoită să lase câte o piesă din veșmânt la fiecare poartă a infernului. Ea este ucisă și după trei zile este readusă la viață de ființe create special pentru a o salva. La fel, Maria este sfâșiată de contradicții, ea se ascunde asemenea planetei Venus, printre constelațiile artei, prietenii ei sunt artiști (pictori, scriitori), dar simțind că este Zeiță a frumosului, a iubirii și a fertilității, nu poate uita că este și parte a zeiței războiului și a morții. Maria este simbolul celei care pleacă în Țara-fără-cale-ntoarsă, cea a lui Iștar. Metaforele obsedante întâlnite în universul creației lui Bujor Nedelcovici, devenite emblematice, sunt: căutarea sensului vieții, dorința de iluminare și cunoaștere a lumii și a aparentului sens al nonsensului destinului. Deschiderea către cosmos este deschiderea către semnificația profundă a tuturor lucrurilor, spre taină. Romanul cel mai recent Jurnalul unui cântăreț de jazz fiind nu al văzului, ci al orbirii, al deschiderii celui de-al treilea ochi, al clarviziunii, semnele lui erau anunțate în cartea Îmblânzitorul de lupi. Universul prozastic al lui Bujor Nedelcovici este o sinteză a simțurilor, văzul este prioritar, așa se explică scenariile de film și piesele de teatru ale lui. Văzul, viziunea și înțelegerea (cunoașterea) lumii sunt esențiale. În cel mai recent roman, cântărețul de jazz este „orb“, pentru că i se deschide, prin asceză, ochiul atoatevăzător, ca reflex al suprasensibilității divine.

Bujor Nedelcovici are conștiința scriiturii, el este convins că „Logosul înseam nă ființă și rațiune“, iar actul de creație este o desăvârșire a creației. Prin vocația de creator ales, omul își reamintește de marele adevăr, de misiunea continuării creației ca destin al scriiturii. Scrisul și cititul, aflate sub semnul Logosului, fac parte din datul nostru ontologic și cultural, prin continuarea cuvântului creator. Scriitura presupune înțelegere, o lectură creativă. În acest sens, cititorul, care se aventurează în universul ficțional, nu poate decât să resimtă bucuria (auto)cunoașterii, o cale de mânuire a șiragului de mătănii, la care se referea Bujor Nedelcovici, fiecare boabă fiind o rugăciune și care însumează „Ce ai vrut să faci din viața ta!?“ și „Ce a vrut să facă Dumnezeu din tine!?“

Fragment din monografia Bujor Nedelcovici. Conștiința de scriitor, de Anastasia Dumitru

(prefațată de Alex. Ștefănescu, Editura All, București, 2015.)