Iosif Vulcan – omul generozității literare

Iosif Vulcan – de la nașterea căruia se împlinesc, la 31 martie a.c., 180 de ani – a fost una dintre personalitățile remarcabile ale spiritualității românești din vremea sa, practicînd un activism cultural în care s-a angajat total, cu o consecvență rar întîlnită în mediul scriitoricesc. De numele lui sînt legate mai ales două mari înfăptuiri care au marcat în moduri diferite evoluția ulterioară a întregii literaturi române: întemeierea revistei Familia și debutul lui Mihai Eminescu în paginile acesteia. La care se mai pot adăuga, printre alte activități colaterale, și preocuparea pentru constituirea unui teatru de expresie românească în Transilvania, unul care să pătrundă în toate straturile sociale, dar și interesul pentru culegerea și valorificarea folclorului autohton. În golul lăsat de dispariția revistei „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, a lui George Barițiu, apare „Familia“ lui Iosif Vulcan, care continuă activitatea literară a ilustrului său predecesor. Dacă Mihai Eminescu a fost, după cum susținea filosoful Constantin Noica, „omul deplin al culturii românești“, cu siguranță putem afirma și despre Iosif Vulcan că a fost omul deplin al generozității literare. Generozitate care s-a concretizat în paginile revistei „Familia“, revistă născută din dorința patronului și editorului ei de a sprijini dezinteresat limba, literatura și cultura română. Timp de aproape patruzeci și doi de ani această revistă privată a devenit fermentul care a stimulat spiritualitatea românească în toate formele ei, făcînd nu doar pedagogia bunelor practici ale vieții, adresîndu-se în special femeilor, publicînd multe din condeiele acelei perioade, ci evidențiind și panteonul personalităților ei cele mai relevante. Așa după cum se știe, Iosif Vulcan, care provenea dintr-o veche familie greco-catolică, fiind nepotul de unchi al Episcopului Samuil Vulcan, pe lîngă meritul de a fi fondat, în anul 1865, la Pesta, revista „Familia“, una dintre cele mai longevive reviste românești, este și cel care a deschis cu generozitate, un an mai tîrziu, în 1866, poarta literaturii pentru debutul lui Mihail Eminovici, un tînăr privatist de numai șaisprezece ani, aflat la Cernăuți, prilej cu care îi schimbă numele în Mihai Eminescu. Fără niciun fel de reticență, acesta acceptă noul nume, semnîndu-și poeziile ulterioare în acord cu propunerea vulcaniană. (Dat fiind „naturelul sensibil“ al poeților, puțini sînt cei care ar fi acceptat schimbarea numelui, precum a făcut-o Eminescu. Poate că și dorința lui stringentă de a publica, pe lîngă alte considerente ce țin de eufonie, dar și de încrederea în decizia fondatorului revistei l-a determinat să treacă destul de ușor peste acest amănunt). Uneori se insistă poate prea mult pe faptul că Iosif Vulcan i-a schimbat numele lui Eminescu, aspect mai puțin semnificativ, în dauna adevăratei sale activități publicistice și literare. Acesta fiind redus „pe nedrept la statutul de naș literar al lui Mihai Eminescu. Chiar dacă este deosebit de onorant faptul că în paginile revistei sale l-a debutat pe cel ce mai apoi avea să fie etichetat drept poet național, înclin să cred că este cu totul reducționist unghiul acesta de abordare, lăsîndu-se într-un subsidiar păgubos dimensiunea cu adevărat importantă a personalității vulcaniene“ (Florin Ardelean). Nu faptul că i-a schimbat numele – dincolo de controversele generate de proveniență – a fost determinant în evoluția sa, ci acela de a-l fi debutat cu generozitate și entuziasm, aspect care i-a modificat cu adevărat perspectiva destinului său literar. Eminovici sau Eminescu, el ar fi rămas, în oricare ipostază, poetul care a transgresat aceste denominațiuni, ridicîndu-le la statutul inclasabil al genialității. p e această mică poartă vulcaniană pășește în literatura română, cu poemul De-aș avea, cel care avea să fie numit luceafărul poeziei românești. Așa după cum recunoaște tranșant fondatorul revistei: „«Familia» a fost cuibul de unde a ieșit acest talent mare, noi l-am prezentat pentru prima oară publicului“. Faptul în sine poate părea unul minor, dar, în realitate, este cel care a schimbat evoluția ulterioară a întregii literaturi române, prin raportarea directă sau indirectă la scrisul eminescian. De fapt, doi tineri, unul de douăzeci și patru de ani – Vulcan, altul de șaisprezece – Eminescu, au pus bazele unei schimbări înnoitoare a întregului climat literar, care va urma cu totul o altă turnură evolutivă. Probabil că oriunde și oricînd ar fi debutat, Eminescu rămînea tot Eminescu. Doar că noi îl știm, cum îl știm, pe Eminescu debutat de Vulcan. (Ne putem chiar întreba ce s-ar fi întîmplat cu debutul poetului național dacă, în locul generosului Iosif Vulcan, tînărul Mihail Eminovici îi trimitea, ceva mai tîrziu, poemul De-aș avea mult mai doxatului și exigentului critic Titu Maiorescu). „Ca să cunoaștem deplin p-un mare poet, nu este de ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, cînd talentul său strălucește mai admirabil, ci trebuie să ne coborîm la începuturile carierei sale, la primele încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a dezvoltat și unde a ajuns și pe temeiul acestora în cele din urmă să-i putem face portretul literar“, va scrie mai tîrziu, cu multă îndreptățire, Iosif Vulcan. În perioada ideologiei totalitare comitea o dublă blasfemie cel care spunea că Mihai Eminescu a debutat în în revista „Familia“, care apărea în Imperiul Habsburgic, la Pesta, fiind publicat de un greco-catolic. De fapt, debutul lui Eminescu în literatura română rămîne cea mai mare faptă publicistică a unui greco-catolic – deși Iosif Vulcan nu făcea paradă de greco-catolicismul său – și al unui conducător de revistă, căci ce poate fi mai important și mai onorant decît să îl debutezi în propria publicație pe cel mai valoros poet și scriitor român. Orice editor de revistă își dorește acest lucru, ca o încununare a unei laborioase activități publicistice, însă pînă acum doar Iosif Vulcan a reușit această performanță inegalabilă. Patronul și sufletul revistei „Familia“ nu a fost un militant de front, preferînd să lupte pe baricadele literaturii, aliindu-și toate forțele care nutreau aceleași sentimente și atașament față de valorile existente. Deși o caracteristică importantă a scrisului acelei perioade istorice era cea militantist-politică, mulți scriitori fiind angajați în mod radical în lupta socială și națională. Întrebarea de ce a ales tînărul poet – aflat în acea perioadă în biblioteca „profesorului său de suflet“, Aron Pumnul – revista lui Iosif Vulcan, își găsește explicația în cartea dedicată vieții acestuia de către G. Călinescu. „Eminescu își așternu pe curat poeziile ce i se păruseră mai desăvîrșite, cu gîndul să le trimeată la vreo revistă. Dintre cele care se aflau în Biblioteca gimnaziaștilor, «Familia» lui Vulcan din Pesta trezea mai mult curaj. (…) Dacă mai adăugăm că magazinul avea și o «Poștă a redacției», în care un porumbel cu un plic sigilat în cioc aducea în fiecare număr răspunsuri blînde debutanților, înțelegem de ce tînărul Mihai Eminovici a ales această revistă pentru a-și încerca norocul.“ Poate că și nivelul de accesibilitate al revistei, alături de munificența proprietarului, dar mai ales tendința acestuia de a valorifica orice condei l-a determinat pe tînărul poet să apeleze la paginile familiste. Evident, s-a pus și se poate pune întrebarea dacă Iosif Vulcan, care nu avea nici pe departe statura culturală a lui Titu Maiorescu, a fost conștient sau a intuit valoarea viitorului poet. Întrebare la care e greu să se formuleze un răspuns tranșant, dincolo de unele tentații și incursiuni psihanalizabile. Chiar dacă nu avea mari competențe critice, Iosif Vulcan avea din belșug altceva, și anume imensa sa generozitate, dorința de a valorifica potențialul oricărui talent. Debutul eminescian din revista „Familia“, datorat acestuia, demonstrează că generozitatea în cultură poate fi uneori genială. Căci nu de intuiția valorii viitorului poet putem vorbi cu adevărat în acest caz, ci mai mult de o prospecțiune a generozității. Generozitate manifestată inițial chiar prin întemeierea revistei, care era o revistă privată, destinată păstrării limbii și culturii române în spațiul transilvan, cu deschideri spre întreaga românitate, dar și spre universalitate, context în care întemeietorul ei era considerat „unul din predicatorii unității culturale“, cu o afirmație a lui Nicolae Iorga. În acest caz, de fapt, s-a întîlnit în mod rarisim genialitatea în potență cu generozitatea în act. Lucian Drimba subliniază faptul că „Vulcan a fost un om care nu ar fi făcut nimănui un rău și mai ales nu ar fi afirmat categoric o atitudine, atîta vreme cît nu era pe deplin convins de adevărul ei“… acesta „a avut un deosebit simț de orientare“. Acest simț de orientare, alături de generozitatea și bunătatea lui au stat și la originea apariției revistei și a debutului eminescian, stimulînd întregul climat literar al vremii sale, în care se impune ca o figură providențială. „El domină de departe nu numai literatura celei de a doua jumătăți de veac a secolului al XIX-lea din Transilvania, dar și revuistica literară, pe care o ridică la nivelul cerut de rigorile timpului și de stadiul la care a ajuns ea dincolo de Carpați“ (Mircea Popa). m erită formulată și interogația, în legătură cu debutul lui Mihai Eminescu din revista „Familia“, și anume ce se întîmpla dacă în loc de răspunsul entuziast al lui Iosif Vulcan: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut“, acesta ar fi răspuns sec: deocamdată răspunsul este nu, mai încearcă. Fără a cădea în exerciții speculative inutile, trebui totuși admisă și varianta că, poate, tînărul poet ar fi fost atît de dezamăgit, chiar inhibat, încît să amîne sau chiar să renunțe la a mai scrie poezie. Căci a reteza din start, chiar cu temei critic, idealul și avîntul unui tînăr poet poate duce, psihologic, la abandon. Ducînd speculațiile la limita posibilului, ne putem închipui că acest răspuns l-ar fi putut îndepărta definitiv pe Eminescu de scris, chiar dacă este aproape imposibil să ne imaginăm literatura română în absența lui. Din fericire, generozitatea lui Iosif Vulcan era mult mai mare decît posibilele lui rezerve de ordin estetic, deși, în acest caz, le-ar fi putut avea. Căci acest poem, după cum afirmă chiar „divinul critic“, este mai mult o pastișă, „o mică poezioară săltăreață, în stilul dulceag al lui Alecsandri“. În acest fel, un gest de o generozitate aparent neînsemnată a generat și stimulat vulcanul poetic eminescian din care ne hrănim literar și astăzi. Generozitatea lui mergea mînă în mînă cu lipsa orgoliului auctorial, situație rar întîlnită printre cei care se îndeletnicesc cu scrisul, indiferent de valorarea acestora. Deși a fost și el scriitor, e drept, unul mai modest, cu încercări în diferite direcții literare – poezie, teatru, proză, istorie literară, instantanee de călătorie, traduceri –, Iosif Vulcan i-a publicat cu benevolență pe cei mai valoroși decît el, oarecum în răspăr cu eterna propensiune românească de a-i marginaliza pe cei mai buni. Așa se face că în revista lui vor publica numele cele mai importante ale vieții literare, dar și unele necunoscute din tot spațiul românesc, într-o emulație pe care numai el era în stare să o producă. De altfel, așa cum spunea Octavian Goga, revista „Familia“ reprezintă „biletul de intrare permanentă a lui Iosif Vulcan în istoria literaturii noastre“, pe care a editat-o timp îndelungat, iar despre poezia lui spune totuși că „era ca o băutură reconfortantă a vremii lui“. Poate că această „băutură“ poetică ar trebui reconsiderată în unele date, fiind pusă în raport cu contextul ei general, cu posibilitățile și limitele acelei perioade. În cazul său putem vorbi de o performanță demnă de o adevărată instituție literară, știut fiind că noi începem totul cu mult entuziasm, într-un adamism euforic, și terminăm în mod lamentabil, dezastruos. El a încercat să facă o sinteză între spiritul Școlii ardelene și cel al Junimii, punîndu-și toată competența, forța și abilitatea în folosul limbii și națiunii sale. Căci „națiunea e limba întocmai cum limba e națiunea. A nu-și cultiva limba este egal cu sinuciderea. Valoarea națiunilor se măsoară după starea de cultură în care se află limba lor“, după cum sublinia, cu patos, cărturarul bihorean. Faptul că astăzi deținem o serie de mărturii despre Eminescu i se datorează tot lui Iosif Vulcan. La scurt timp după moartea poetului, acesta face apel în revistă la toți cei care l-au cunoscut să scrie despre el, pentru a lăsa posterității anumite mărturii și informații biografice, îndemnîndu-i stăruitor: „Scrieți amintiri!“. c unoscîndu-și bine posibilitățile literare, climatul politic și social în care se mișca, Iosif Vulcan caută să adune în jurul său condeie de diverse condiții, fiind însă atent să-și asocieze și numele cele mai prestigioase. Preocuparea sa fiind aceea de a impune în conștiința publică cele mai importante repere culturale prin promovarea lor în Panteonul său. Dar, desigur, cărturarul bihorean își asigura, în același timp, un statut și un prestigiu pentru revista „Familia“, în paginile căreia vor apărea mai întîi aceste portrete. Publicat în 1869, Panteonul român, anunțat ca un prim volum, reia fără cronologie majoritatea portretelor apărute în revistă, începînd cu cel al regelui Carol I, căreia îi este și dedicat, și terminînd cu cel al lui Vasiliu Alexandru Urechia. Iosif Vulcan reușește să publice doar acest volum cu personalități din mai multe domenii, multe dintre ele rămînînd doar în paginile revistei. Dincolo de aceste treizeci și unu de portrete și biografii emblematice pentru spiritualitatea românească a acelei perioade, Iosif Vulcan propune un tablou al unei elite scriitoricești, culturale și politice care să justifice, cu argumente imbatabile, demersul și lupta sa publicistică, apărarea valorilor existente. „Credem de cuviință și sîntem convinși că facem o plăcere și împlinim dorința tuturor românilor cînd începem «Panteonul nostru», prima publicație românească de felul acesta“, spune autorul, într-un limbaj adaptat, în Panteonul român. Panteonul vulcanian este cartea de vizită a culturii române prin care se motiva ultimativ continuarea luptei naționale pentru limba și spiritualitatea românească, conturînd o formă incipientă de canon. Dincolo de revista de care și-a legat numele, de diversitatea operei sale, care viza prioritar culturalizarea mai mult decît estetismul literar, Iosif Vulcan a pus în valoare tot ce avea mai bun cultura și spiritualitatea românească într-un gest de o rară generozitate. De fapt, Panteonul român rămîne măsura aprecierii și generozității pe care a arătat-o autorul față de contemporani, într-un gest de a înfrunta nu doar istoria, ci și timpul. Din panoplia acestui panteon nepublicat în totalitate lipsește un singur portret emblematic – cel al lui Vulcan. Totuși, oricît ar fi de mare ori de mică, o cultură nu se poate crea și continua doar cu un singur om, fie el și „omul deplin“. Și nici cu o singură revistă, fie ea și foaie enciclopedică. Ea se clădește cu o sumă de oameni ne-deplini, dar temeinic ancorați în solul lor spiritual. În schimb, așa după cum arăta Constantin Noica: „O națiune se poate educa printr-un om (Eminescu)“. După cum se poate dinamiza și prin exemplul de slujitor, întemeietor și promotor de cultură precum este acela al lui Iosif Vulcan. Căci fiecare autor este unic în felul în care abordează înălțimile culturii, în felul cum se implică în susținerea și promovarea ei. Dar el se întîlnește într-un context proteic cu toate celelalte individualități paradigmatice care se manifestă la un moment dat, punînd umărul la temelia unei zidiri spirituale. Cultura este cu atît mai fertilă în prezent cu cît valorifică dimensiunea modelatoare și comprehensivă a trecutului. Trecut pe care aceasta îl revalorifică parțial tocmai pentru a-l putea fructifica axiologic. Cultura are trecut doar în măsura în care mai reverberează critic în prezent, în măsura în care mai poate însufleți actualitatea. Ea rămîne activă doar în măsura în care mai poate potența, chiar și printr-un recurs cultural și istoric, valențele prezentului. Dincolo de pragmatismul său cultural, profund ancorat în datele istorice și sociale ale acelei perioade, Iosif Vulcan a mobilizat, prin intermediul revistei „Familia“, mari rezerve de altruism și generozitate pentru a-și putea duce la bun sfîrșit proiectul de suflet al vieții sale – limba și literatura română. În memoria sa merită să ne ridicăm veșnica pălărie a recunoștinței.