Maria Stepanova, „Povestea unei familii evreiești” (fragment din „În amintirea memoriei”)

Maria Stepanova s-a născut în 1972 la Moscova. Este poetă, prozatoare și eseistă și una dintre cele mai proeminente figuri ale vieții literare contemporane din Rusia. A absolvit Institutul de Literatură A.M. Gorki în 1995 și a debutat cu poezii în 1996 în almanahul Vavilon. În prezent este redactor-șef al revistei online colta.ru. A publicat mai multe volume de versuri, traduse în peste zece limbi. În 2014 îi apare prima culegere de eseuri, iar în 2017 cartea În amintirea memoriei (Pamiati pamiati), aflată în curs de traducere în peste douăzeci de țări. Maria Stepanova e laureată a numeroase premii: Premiul ziarului Znamia (1993, 2011), Andrei Belîi (2005), Hubert-Burda pentru lirica tânără esteuropeană (2006), Lerici Pea Mosca (2011); pentru În amintirea memoriei a primit premiile Bolșaia Kniga (2018), NOS (2019) și Brücke Berlin Literatur-und Übersetzerpreis (2020).

La moartea mătușii ei, autoarea privește în jur prin apartamentul plin de fotografii, cărți poștale, scrisori, jurnale, teancuri de ziare vechi și grămezi de suveniruri – mărturii ofilite ale unui secol de istorie rusească. Reasamblate cu migală, aceste crâmpeie de viață spun povestea unei familii evreiești care a reușit să supraviețuiască valurilor de persecuții și represiuni ale secolului trecut. Dar tocmai natura nespectaculoasă a descoperirilor e ceea ce va face atât de pasionantă această poveste. Într-un dialog cu scriitori ca Roland Barthes, W.G. Sebald, Susan Sontag, Marcel Proust și Osip Mandelștam sau cu artiști plastici precum Joseph Cornell, Charlotte Salomon, Giovanni Battista Tiepolo și Piero di Cosimo, În amintirea memoriei (cartea Mariei Stepanova) e străbătută de o rară curiozitate intelectuală și blânde tonuri poetice. Stepanova compune o panoramă vastă de idei și personalități, într-o explorare inedită și îndrăzneață a memoriei personale și culturale.

În Moscova, în Piața Lubianka, ocupată de o sută de ani încoace de niște clădiri cu multe etaje, folosite de Ceka, OGPU, NKVD, KGB, FSB, e un monument destul de discret, numit în general pur și simplu piatră – Piatra Solovețki. A fost adus aici din insulele nordice, unde în 1919 a fost deschis un lagăr de concentrare, unul dintre primele lagăre sovietice – după aceea au fost multe. În fiecare an, toamna, într-o anumită zi, oamenii vin aici pentru a lua parte la un eveniment obștesc. Lucrurile se petrec astfel: fiecare primește un pătrățel de hârtie cu numele, prenumele și profesia unui om împușcat în anii terorii comuniste – și toți se așază la coadă pentru a ajunge la piatră și a rosti aceste nume cu voce tare. Durează toată ziua și ar putea continua la nesfârșit; coada nu se termină nici spre seară, când se face deja foarte frig. Cei cărora le-au murit părinți, bunici, rostesc laolaltă numele rudelor și ale străinilor. Lângă piatră ard lumânări. Anul trecut la această coadă a stat fiul nostru de zece ani, care știa oarecum unde și de ce a venit, dar îi era frig și nu avea astâmpăr, dar apoi a început brusc să asculte numele și datele, și la un moment dat s-a agățat de tatăl lui și a început să plângă. Omul ăsta, a spus el, a fost omorât pe 6 mai, de ziua mea, tata, nu se poate, tata. * Se pare că ziua de naștere înseamnă ceva. Uite, de pildă, bunica mea Leolea, născută pe 9 mai, de Ziua Victoriei (cu litere mari, ca două turnuri) – mi se povestea despre acest fapt important când abia învățam să merg. Mamei îi plăcea să-și amintească primăvara lui 1945, întoarcerea din evacuare, focurile de artificii deasupra Kremlinului, masa lungă, la care în ziua aceea au stat rude, prieteni, toți locuitorii apartamentului comun, și că toate acestea au fost ca un fel de încheiere firească, un cadou de aniversare mult așteptat. Bunica s-a născut în 1916, dar asta nu avea importanță: victoria generală completa cumva sărbătoarea ei liniștită, confirma că ziua ei de naștere nu e întâmplătoare. Legătura firească dintre bunica și 9 mai era atât de înrădăcinată în mitologia familiei, încât abia de curând mi-am dat seama că de fapt fetița Leolea (ceșcuță cu monogramă, linguriță) s-a născut pe 26 aprilie, într-o lume care încă mai folosea calendarul iulian. Și că tatăl ei, străbunicul meu Mișa, s-a născut cu alt nume, și a trăit cu el niște ani; printre hârtiile vechi există un atestat primit de Mihel Fridman, ucenic la farmacie – și, oricât mi-aș încorda privirea, nu reușesc să prind acea secundă a transformării, când ceva se deplasează și străbunicul iese la lumină altcineva, un tânăr jurist, asistent al unui avocat, cu ghete lustruite și volume de Tolstoi în mâini. Tot ce știu este că i-a dat unui nepot student un singur sfat: „Trăiește interesant.“ El oare o fi trăit interesant? Schimbarea de nume era pentru oamenii aceia ceva obișnuit, așa cum te muți dintr-un oraș în altul. Un alt străbunic al meu, chipeșul Vladimir Gurevici – în sacou cu dungi, alături de prieteni, într-o stațiune – se dovedește brusc, conform unor documente, a fi Moisei Wulf. Cum, în ce moment și-au lepădat vechea piele? Cum au ales-o pe cea nouă? Mihel devine Mișa aproape fără nici un efort, Wulf devine Vladimir, ca și cum nici n-ar fi fost altfel. Dar frumosul Iosif, întâiul născut, fratele Sarrei, fiul preferat al lui Abram Ghinzburg, care i-a frânt inima când a hotărât să treacă la creștinism, a devenit la rândul său – împotriva oricărei logici sonore – Volodea, ca și cum timpurile ar fi cerut de la toți pupilii săi să aibă ochii albaștri și privirea directă. Erau și nume de familie pe care nu le-a schimbat nimeni niciodată, le-au purtat așa cum erau. Ghinzburgii și Gurevicii, oameni din îndepărtate orașe poloneze și bavareze, cărau după ei toponime ca pe niște saci cu toate bunurile lor. Stepanovii, cu numele lor impersonal (grecescul stefanos – cunună – deja nu se mai distingea) nu aveau niciun semn distinctiv. Pe orice ramură a arborelui genealogic te-ai uita, nu sunt nici „trandafiri“, nici „migdale“; numele noastre de familie nu aminteau nici de pietre prețioase ori stele, în schimb era clar că purtătorii lor erau drăguți și pașnici Fridmani sau Libermani. Cel mai interesant în istoria cuiva este ceea ce nu știe; în istoriile altora există un magnetism animal al afinităților selective ce îi distinge fără greș dintre sute de alții. În basm, ucenicul vrăjitor trebuie să treacă printr-o încercare: s-o recunoască pe iubita lui dintre zece păsări, zece vulpi, zece fete identice. Sebald și-a bazat metoda proprie – un mod de a gândi și a vorbi – pe refuzul alegerii. Cu toate acestea, când îi citești cărțile, începe să ți se pară că în ele nu e nimic altceva decât niște linii punctate, care duc la consonanțe neașteptate. „De neînțeles, m-am gândit eu. Cum apare afinitatea selectivă? Cum apar analogiile? Cum se întâmplă ca într-un alt om să te vezi pe tine însuți, sau, dacă nu pe tine însuți, atunci pe un strămoș al tău?“ Dacă e să-i dăm crezare, asta se petrece de la sine, prin voia lucrurilor; așa cum o coțofană adună în cuibul ei tot ce-i cade în cioc. Dar cel mai mult îl impresiona coincidența datelor – zile de naștere, de moarte, evenimente – în care le recunoști pe ale tale. Amintindu-mi o zi sau alta, fac în minte o operație al cărei sens nu-l știu nici eu. „Dacă ziua asta ar fi dat naștere unui copil“, mă gândesc eu, „acum el ar împlini atâți ani“. Chiar așa: nu eu sau altcineva, ci evenimentul însuși, ca și cum ceea ce mi-a schimbat lumea ar fi născut ceva nou. Acești copii inexistenți care-mi populează pământul au deja destul de mulți ani, ei înșiși sunt mulți; cel mai des îmi amintesc de unul. Dacă ziua de 15 ianuarie 1998, ziua care la Moscova a fost senină și geroasă, iar la Würzburg cenușie, jilavă pe dinăuntru, moartea mamei ar fi devenit un copil, acum el ar avea nouăsprezece ani. * „Într-o seară, la Moscova, în apartamentul lui E. P. Peșkova, Lenin, ascultând sonatele lui Beethoven în interpretarea lui Isai Dobrovein, a spus: – Nu cunosc nimic mai bun decât Appasionata, aș putea s-o ascult în fiecare zi. E o muzică uluitoare, neomenească. Întotdeauna mă gândesc cu o mândrie poate naivă, copilărească: uite ce minuni pot să facă oamenii. Și, mijindu-și ochii și zâmbind, a adăugat trist: Dar nu pot să ascult des muzică, îmi afectează nervii, îmi vine să spun prostioare drăguțe și să mângâi pe cap oamenii care, trăind într-un iad mizer, pot să creeze o asemenea frumusețe. Iar astăzi nimeni nu trebuie mângâiat pe cap – te-ar mușca de mână, mai bine ar fi să-i lovești în cap, să-i bați fără milă, deși noi, în mod ideal, suntem împotriva oricărei violențe asupra oamenilor. Hmmm – e o datorie infernal de grea.“ Acest fragment din amintirile despre Lenin scrise de Maksim Gorki și cenzurat de puterea sovietică este des citat, mai ales pasajul despre „lovit în cap“. Se mai spune că povestitorul ar fi încurcat sonatele: Dobrovein însuși, care între timp plecase din Rusia, afirma că îi cântase conducătorului Patetica. Seara în care Lenin a fost în vizită la scriitor a fost reprodusă de memoria colectivă oficială de atâtea ori, încât în filmul artistic Appasionata, făcut în 1963, este imitată perfect compoziția tabloului lui Nalbandian V.I. Lenin la A. M. Gorki în 1920, pictată cu câțiva ani în urmă. Și sofaua în dungi, și șalul călduros al Peșkovăi, și lampa joasă sunt participanți neschimbați la acea seară, la muzică și conversație, ca și viscolul aprig de dincolo de ferestre. Filmul începe cu zăpada învârtejindu-se deasupra turnurilor Kremlinului, e o iarnă cumplită, flămândă, epică, Lenin și Gorki alimentează cu lemne un godin în apartamentul înghețat, intră în fugă o fetiță și spune ceva despre Crimeea – nu se poate merge acolo, sunt trupele lui Vranghel. De fapt, până la iarnă mai era, Dobrovein a fost chemat în acea vizită specială pe 20 octombrie. Se spune că în seara aceea Lenin i-a propus cu insistență lui Gorki să trăiască în străinătate; la despărțire va spune faimoasele cuvinte „Dacă nu plecați, oricum o să vă exilăm“. Se pare că toate astea au fost și n-au fost așa; muzică s-a cântat, dar alta, viscol a fost, dar zece zile mai târziu, „vă exilăm“ s-a spus, dar poate nu atunci. Gorki era și el musafir în acel apartament, de mult nu mai locuia împreună cu Ekaterina Peșkova; celebrul pianist Dobrovein, cu bizarul lui pseudonim – care înseamnă „vin bun“, după cum a explicat chiar el – purta de fapt caraghiosul nume de familie Barabeicik. La momentul acela era o adevărată stea, și școlărițele cumpărau ilustrate cu portretele lui. Printre fotografiile din arhiva mea este și una din acestea: păr buclat, plastron apretat, cearcăne sub ochi – artist în toată puterea cuvântului, cum ar spune orice poet rus. Pe diagonală e o semnătură ștearsă, iar pe verso o dedicație: Bunului meu prieten Isai Abramovici Cu caldă afecțiune, în amintirea absolvirii Conservatorului Isaicik Moscova 20 mai 911 Cum, de unde ajunsese această ilustrată în albumul nostru? Isai Abramovici Șapiro, cumnatul străbunicului meu, era medic (boli de piele și venerice, practică la Nijni-Novgorod), om vestit în oraș. Locuia pe Strada Pokrovskaia, ca, de altfel, și familia revoluționarului Sverdlov; într-o altă fotografie stă împreună cu soția și trei copii – căciuli de blană de oaie, paltoane cu capă – printre mesteceni, într-o grădină acoperită de zăpadă, pe aceleași omniprezente scaune Thonet cu picioare subțiri. Pe Isaicik, solidul Isai Abramovici l-ar fi putut cunoaște doar la Nijni-Novgorod, de unde erau amândoi. Și Gorki la fel: casa lui și a Ekaterinei Peșkova din tinerețe se află și acum acolo, pe deal, și este unul dintre puținele locuri din lume unde totul a neschimbat: farfuriile cu margini vesel decorate, masa lungă din sufragerie, sofaua cu brațe rabatabile, paturile de fier pentru oaspeți, lavoarele de faianță și, cam sinistru, buchetele adunate de stăpânii casei cu o sută și ceva de ani în urmă, buruieni de la marginea drumului, condamnate acum la viață veșnică. Mi s-a povestit că motivul pentru care totul fusese păstrat atât de bine se explică printr-o clarviziune femeiască: Peșkova știa foarte bine că se măritase cu un mare scriitor, și s-a străduit să țină totul pentru posteritate: draperii, portrete, jucării ale fiului care supraviețuise și ale fetiței care murise. Când căsnicia lor s-a destrămat, ea a ridicat un monument întârziat acestei conviețuiri scurte, de numai câțiva ani: lucrurile au fost puse în sertare, inventariate, acoperite cu pânză, și au așteptat astfel vremurile când aveau să fie aduse în casa veche și puse iar în ordinea cunoscută. * De fiecare dată când trec printr-o librărie văd că sunt tot mai multe titluri care par să inventarieze bunuri. Acest lucru este vizibil mai ales în țările care scriu și gândesc în alfabet latin; și acum, într-o librărie din New York, cărțile stau una lângă alta, cu cotoarele la lumină – Paltonul lui Proust și Biblioteca lui Monsieur Proust, Nasul lui Rembrandt și Urechea lui Van Gogh, Pătura lui Catul, Pălăria lui Vermeer, Secreterul lui Brontë, istoria unei familii sau a alteia în opt obiecte, o sută de fotografii, nouăzeci și nouă de descoperiri. Pare că în timpul în care am fost adâncită în aceste gânduri lumea veche a ieșit din matcă și a inundat cotidianul; căutarea timpului pierdut a devenit o ocupație generală – și oamenii din jurul meu s-au abandonat lecturii, scrisului și lămuririi relațiilor cu ziua de ieri. Ceea ce eu tocmai mă pregăteam să fac părea deodată parte a mișcării generale. „Să te duci să vezi“: cu asta era ocupată toată lumea, ca și cum nici n-ar fi putut fi inventat altceva, ca și cum ar fi fost vorba despre o nouă varietate de Grand Tour, de mare călătorie europeană, recomandată oamenilor educați și înlesniți. Pustiul care a umplut satele pârjolite, și oamenii care locuiesc în camerele altora au devenit parte a unui program cultural, ca și ruinele romane sau teatrele pariziene. Citesc toate aceste cărți așa cum se bea apă, una după alta, fără să mă mir de propria insațietate – fiecare text nou îmi cere să-l caut și să mi-l însușesc pe următorul; nu pot nici limita, nici stăvili creșterea unor cunoștințe fără sens. Toate acestea nu seamănă prea mult cu extinderea treptată, etaj cu etaj a unui spațiu de locuit; mai degrabă cu acel dezgheț cumplit din timpul războiului, când doar după îmbrăcăminte se mai putea spune cine erau cei care zăcuseră până atunci sub zăpadă. Poate că asta și voiam, să rămân singură în cercul de cretă al obsesiilor mele – dar acolo e aglomerat, ca la coadă la medic, unde bolile altora te preocupă și te sperie deopotrivă. Pur și simplu subiectul are legătură cu fiecare dintre noi. Când mi se face cunoștință cu cineva, întotdeauna îmi scapă momentul în care eu și noul interlocutor ne adâncim blând în povești despre bunici și străbunici, comparând nume, împrejurări și date – ca niște animale care au ajuns la apă și în sfârșit se adapă, înfiorându-se de răcoarea divină. De obicei, asta se întâmplă după numai jumătate de oră de la primul salut. De un singur lucru îmi pare rău: căutarea trecutului, ca și căutarea Graalului, îi împarte pe participanți în cei care reușesc și cei care nu reușesc, și eu am fost din naștere dintre cei din urmă, cei care se străduiesc, dar nu le iese. Speranța de a descoperi, în sfârșit, nucleul dur al misterului, un indiciu care să deschidă în vechiul nostru apartament un coridor secret, scăldat în lumina soarelui, cu uși către noi încăperi nu m-a părăsit niciodată – poate încă de când, la șapte ani, m-au dus într-o poiană rotundă să-mi arate Câmpia Kulikovo. Știam foarte bine ce era; locul unei vechi bătălii a cneazului Moscovei cu hanul tătarilor era aproape de oraș, la câteva ore de mers cu mașina. La vremea aceea citisem și recitisem poemul lui Pușkin, în care eroul, care e numit ba cavaler, ba bogatâr, ajunge pe câmpul unei bătălii de demult, valea morții. Sub soarele strălucitor vede ceva ce seamănă cu un decor cu tâlc: oase galbene amestecate cu armuri și scuturi, săgeți înfipte în pământ, cu mușchi crescut pe ele, un craniu putrezind în coiful lui, organic și neorganic amestecate ca și cum așa ar fi fost dintotdeauna. Eroul, după ce se întristează puțin, își alege o armură după placul inimii, și știe că îl va servi cu dreptate și credință. Așa că știam ce-o să văd, și aveam mari speranțe. Așteptarea unei priveliști dramatice și chiar înfricoșătoare era compensată confortabil de gândul că vom ajunge curând: mă pregăteam să-mi aleg un suvenir, ceva mic, dar semnificativ, nu se putea să nu se găsească ceva printre craniile și scuturile care rugineau sub cerul liber. Pesemne că potrivit ar fi fost să iau câteva vârfuri de săgeți, ca să le port în buzunar; m-ar fi bucurat și un pumnal mic și elegant. Dar câmpul era absolut pustiu, acoperit de valuri de iarbă verde, goală. Câinele nostru alerga lătrând de colo, colo, fără să descopere nimic, într-o parte era un obelisc deloc impresionant, și asta era tot. Se părea că principala trăsătură a câmpului vechii bătălii era vremelnicia: toate lucrurile interesante fuseseră duse acasă de alți oameni, fără să mă aștepte pe mine. * Mi s-a povestit că într-un muzeu de literatură – și acesta este un loc în care trebuie păstrate toate cuvintele și lucrurile scriitorilor, dacă nu în căutarea nemuririi, atunci măcar a unei binemeritate odihne – se află un sertar de birou în care e un „săculeț cu lucrurile Marinei Țvetaeva“. Se spune că a fost adus de la Ielabuga de către Mur, fiul de șaisprezece ani al Țvetaevei, după ce mama lui s-a sinucis. Săculețul a supraviețuit, și faptul că nu se scriu cărți despre el și nu este expus pentru publicul larg demonstrează reversul tuturor hainelor și altor suveniruri proustiene: ușurința cu care aceste lucruri cad, precum o cheie printr-o cusătură desfăcută, în uitarea absolută, în buzunarul fără fund al neființei. Ceea ce se află în sertar nu este inventariat, prin urmare, se poate considera că nu există pe de-a-ntregul, și putem doar să ghicim că unitatea de păstrare cu numărul de inventar cutare este, de fapt, compusă din mai multe obiecte. Sunt lucruri care nu au fost de folos nimănui în anii de atenție pasionată pentru fiecare rând al Marinei Țvetaeva; obiecte prea intime sau prea deteriorate pentru a ajunge într-o vitrină. Țvetaeva le-a luat cu ea în exil când și-a adunat în grabă tot ce era franțuzesc (se putea vinde), amintire (să nu se piardă) și împreună cu ele altele, complet nefolositoare, ajunse întâmplător în grămadă. Nimeni n-o să ne spună cărei categorii îi aparțineau lucrurile care i s-au părut lui Mur suficient de importante ca să le ia cu el din întunecata izbă de la Ielabuga și să le ducă la Cistopol, apoi la Moscova, să se străduiască să salveze și să păstreze – dacă nu cumva făcuse asta la fel de orbește ca mama lui, adunând la grămadă tot ce rămăsese de la ea. Cutiuțe de tinichea deformate cu conținut nelămurit, mărgele, un stilou, șuvițele de păr ale copiilor; alte obiecte fără nume și fără destinație, care ar fi putut ajunge absolut întâmplător în săculeţ. Sau poate lucruri prețioase, fără de care nu putea trăi: amintiri despre mamă, soț, fiică, o piatră specială, cioburi dintr-o ceașcă de neuitat. Nu are cine să ne spună. Obiectele despre care nu știe nimeni niciodată devin brusc orfane, se ascut, ca nasul unui mort: pentru ele, toate ușile se închid.

1 Aluzie la nume tipice evreiești, ca Rosen sau Mindal. 2 Piotr Nikolaevici Vranghel (1878–1928), general rus, comandant al unei părți a Armatei Albe în Războiul Civil din Rusia.

Traducere din rusă și note de Luana Schidu

(Fragment din volumul În amintirea memoriei, în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu)