Infra-Noir – Suprarealismul nu moare, se transformă

Am primit recent de la Timișoara un cadou surprinzător. Este un caiet-album, Infra-Noir Anatomii ale dorinței, metamorfoze ale imaginii, editat de Fundația Art Encounters. Volumul se remarcă prin grafica incitantă, ce amintește nu doar prin titlu, de atenția specială pe care scriitorii din avangardă o acordau aparițiilor editoriale. Textul introductiv semnat de Diana Marincu și Mica Gherghescu ne oferă motivația publicării acestui prim caiet, dintr-o serie de trei, intenția autorilor, specific avangardistă, fiind aceea „de a ascuți simțurile“. Parcurgându-l înțelegi complexitatea afirmației și implicit a demersului, care se structurează pe două paliere: unul de natură documentară și celălalt de factură inovatoare, creativă. Primul nivel, cel mai consistent, de altfel, în economia volumului, readuce în atenție un moment încă puțin documentat din spațiul cultural românesc, existența Grupului Suprarealist Român, din perioada 1945-1947. Cei interesați de domeniul Avangardei găsesc aici un text inedit de Dolfi Trost, Le sens profond d’un rêve avec un frontispice et plusieurs cartes du ciel precum și reproducerea în premieră a „desenelor imponderabile“ ale lui Paul Păun, un remarcabil ansamblu de grafică suprarealistă automată. Demersul științific în jurul subiectului este augmentat de „Un dicționar Infra-Noir“, un bine documentat material făcută de Catherine Hansen, profesor asistent de scriere creativă la Universitatea din Tokyo și un foarte util „Glosar aplastic“ realizat de Mica Gherghescu, responsabila departamentului de cercetare la Bibliotčque Kandinsky, de la Centrul Pompidou din Paris. Acesta din urmă oferă cheia înțelegerii, nu doar a tehnicilor vizuale practicate de tinerii suprarealiști din România, dar și a calității novatoare pe care le propuneau creațiile lor. Cei cinci membri ai grupării Suprarealiste: Gherasim Luca, Dolfi Trost, Paul Păun, Gellu Naum și Virgil Teodorescu, deși au început să activeze în această formulă încă din 1939, după revenirea în țară de la Paris a lui Gherasim Luca și Gellu Naum, nu s-au putut manifesta public decât într-un foarte scurt interval, după Război. În pofida unei realități ostile, o societate în cel mai bun caz opacă la manifestările lor, marginalizați de vechii lor prieteni avangardiști, divizați chiar și între ei, Gruparea Suprarealistă a reușit în cei trei ani de pseudo-libertate să publice individual și colectiv, peste 30 de volume și să realizeze trei manifestări vizuale a căror importanță în peisajul artistic european nu a fost îndeajuns subliniată. Mă refer la expoziția Gherasim Luca și Dolfi Trost Présentation de graphies colorées, de cubomanies et d’objets, urmată de cea de grafică a lui Paul Păun, ambele deschise în 1945, în sala Brezoianu, dar mai ales la manifestarea al cărui nume l-a împrumutat și caietul timișorean, „Infra-Noir“, deschisă în 1946, la Galeria Căminul Artei.

În corespondența lui Gherasim Luca cu Victor Brauner, apare în mod explicit intenția de a face cunoscută, în cercul suprarealiștilor parizieni, activitatea grupării de la București, frustrată de izolarea politică crescândă pe care România era obligată să o adopte, în raport cu țările occidentale. Este de înțeles disperarea acestor tineri de a se manifesta cât mai mult, în pofida reticenței pe care o aveau din partea publicului, și chiar a presei din țară. Tot din corespondența lui Gherasim Luca cu Brauner aflăm de impresia total nefavorabilă pe care le-a produs-o Grupului Suprarealist vizita lui Tristan Tzara și ulterior a lui Ilarie Voronca, la București, în calitatea lor de reprezentanți ai Partidului Comunist Francez. Rămași fideli crezului revoluției promovate de André Breton, ei se despărțeau total de linia generală imprimată forțat de ideologia comunistă. În încercarea de a-și legitima demersul, trebuie înțeleasă și solicitarea făcută prietenilor lor parizieni, Brauner și Hérold, de a participa la expoziția Infra-Noir. Izolați la București, ei încercau, sau mai curând visau, să confere manifestării o dimensiune pe care, din păcate, nu aveau cum să o împlinească. Întâmplarea fericită de la expoziția Contimporanul, din 1924, nu putea să se repete în 1946, pentru că era o cu totul altă conjunctură politică. Nu știu cât de mult ar fi contat în ierarhia internațională această manifestare, deoarece mișcarea suprarealistă era destul de fragilizată după război, iar Breton intenționa, la rândul său, să producă un asemenea eveniment de amploare la Paris. Însă faptul că au făcut Infra-Noir-ul singuri este important pentru că, așa cum sublinia și Breton, suprarealismul românesc a câștigat o notă foarte personală, devenind, chiar și pentru o scurtă perioadă, un centru și poate chiar o alternativă. Printre personalitățile epocii care s-au manifestat public în legătură cu acest eveniment s-au numărat: George Oprescu, Petre Dumitriu, Nina Cassian, Ion Caraion, Miron Radu Paraschivescu, Ovid Crohmălniceanu, Ștefan Baciu ș.a. niciunul dintre aceștia neînțelegând până la capăt importanța evenimentului. Abia în ultimii ani, propunerile lor vizuale, precum și cele literare încep să capete consistența pe care o merită.

Conexiunile spontane create între lucrări, obiecte și textele însoțitoare au constituit un asamblaj colectiv de „imagini“ ale artei acelui timp, care, în parte, supraviețuiesc și în timpul nostru. Resemantizarea propusă de tinerii suprarealiști, atât la nivel teoretic, cât și la nivel aplicativ, transgresează tiparul bretonian, conectându-se la sensibilitatea actuală a individului, ceea ce oferă o viziune foarte contemporană acestor manifestări de acum 75 de ani.

Însă dimensiunea cu adevărat creativă a „Infra-Noir”-ului timișorean constă în conectarea fenomenului la contemporaneitate, prin sublinierea unei continuități fertile în creațiile vizuale ale unor artiști precum Lia și Gheorghe Rasovsky, unde am putea considera că e vorba chiar de o legătură directă, având în vedere prietenia dintre Gellu Naum și Gheorghe Rasovsky.

În aceeași descendență artistică sunt bine identificate și colajele mai tânărului Adrian Ghenie. Iar o cercetare ulterioară ar putea să găsească multe alte filiații cu artiști români din diverse generații precum: Paul Neagu, Yvone Hassan, Sigma, Ana Lupaș, Wanda Mihuleac, Dan Perjovschi, Mihail Trifan, Constantin Petrașchevici, cu scriitori ca cei din „Școala de la Târgoviște“, cunoscute fiind pasiunile lor adolescentine pentru suprarealism, sau alții din generația ’80 ca: Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu ș.a. „Infra-Noir” 1 este un proiect ofertant ale cărui metamorfoze, promise de autori, merită urmărite în continuare.