Încă o carte despre Cioran

Demnă de toată atenția, amplu documentată și nu fără nerv polemic se prezintă cercetarea consacrată lui Cioran, sub semnătura lui Adrian Buzdugan. Se întreabă autorul: „Emil Cioran un ideolog legionar? Sau, mai bine zis, cît de legionar a fost sau putea să fi fost Cioran?“. Chestiune oțioasă dată fiind recriminarea trecutului său „verde“ la care a recurs gînditorul. Activitatea și-a început-o în perioada în care s-a afirmat impetuos o nouă serie de intelectuali numiți și „generația ‘27“, ostentativ distanțată de cea anterioară. Programul „Itinerar spiritual“ al lui Mircea Eliade din 1927, „Manifestul «Crinului Alb»“ din anul următor și Asociația Criterion, inaugurată în 1932, au constituit punctele de reper ale înnoitorului curent. Într-o țară ce, vorba lui Blaga, „și-a întins hotarele pînă la cer“, tinerii se arătau animați de un elan al schimbării, în marea majoritate a cazurilor în direcția valorilor de dreapta. Conivența cu mișcarea legionară s-a produs lesne. Cioran, care studiase filosofia în Germania, publică articole incendiare în favoarea acesteia, afirmînd sugrumat de emoție: „Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut“. Oportun stabilit în Franța, la începutul anului 1940 (începuse în țară prigoana împotriva mișcării legionare), își schimbă treptat perspectiva, „năpîrlește“ pentru a trece de la frenezia etnicistă la fervoarea sceptismului. Se arată ofuscat de „blestemul balcanic“, de „pasivitatea“ care apasă asupra poporului său, indică „neantul valah“, integrîndu-se pînă la nivelul unei largi reputații în mediul cultural francez. Îndată după evenimentele din decembrie 1989, publică în periodicul parizian Lupta un text entuziast, intitulat Trăiască România adevărată: „Acum poți să spui că ești Român fără să-ți fie rușine. Mă bucur atît de mult că istoria m-a dezmințit categoric“. Să fie o (ne)vinovată „schimbare la față“? Avem impresia că nu. Am putea vorbi mai curînd nu de încadrarea lui Cioran într-o dramatică istorie, ci de-o istorie inclusă în evoluția sa. Nu de o abatere morală, ci de o aderență organică la un fenomen care n-are o morală propriu-zisă, situîndu-se nietzscheean „dincolo de bine și de rău“. Autorul Silogismelor amărăciunii s-a comportat asemenea istoriei însăși. Fapt ce prea adesea n-a fost luat în seamă. Nenumărate atacuri s-au îndreptat împotriva sa, în Occident precum și în țara sa natală de care nu s-a desprins decît speculativ, ilustrînd dispoziții depresive. Remarcabil informat, Adrian Buzdugan trece în revistă numele pe care le socotește participante la un atare tendențios proces. Se disting Alexandra Laignel-Lavastine, Horia-Roman Patapievici, Marta Petreu, Leon Volovici, Valentin Protopopescu, Pamfil Șeicaru. Iată cîteva sintagme cu care e gratulat Cioran de către Stéphane Barsacq: „Vierme“ kafkian, „un Wagner amator“, un „maestru bufon“, un om care „se smiorcăie“ atunci „cînd constată că încă se zbate pe fundul coșciugului“, unul dintre „grandioșii venetici“ precum Beckett sau Ionesco, făcînd parte „dintr-o națiune ce-și află perfecțiunea în exil“. Pierre Yves-Boissau a fost se pare cel dintîi care, doar la o lună după decesul lui Cioran, s-a năpustit asupra memoriei sale, stigmatizîn- du-l drept un „amestec de mimetism și agresivitate“, un negativist întors inclusiv „împotriva lui însuși“, un „iresponsabil“. Într-o dezbatere radiofonică de la France Culture, din 18 noiembrie 1995, Gabriel Liiceanu îi dă o replică de bun simț: „Teza nesincerității totale a lui Cioran mi se pare pe de-a-ntregul scandaloasă. Cioran și-a exprimat regretul în privința angajării sale din tinerețe de zeci de ori de-a lungul vieții sale și în special în corespondența cu fratele său și cu prietenii din țară, deci acolo unde nu se practică ipocrizia, opinia fardată și de ochii lumii. În fond, dumneavoastră îi retrageți lui Cioran dreptul de a regreta. Ceea ce este un abuz și o monstruozitate. Oricine are dreptul la regret“. Să ne mai amintim că o seamă de autori francezi precum Aragon, Eluard sau Sartre nu s-au văzut osîndiți în atari termeni pentru opțiunile lor probolșevice ori proteroriste? E cu putință o dublă măsură? Cînd același Liiceanu îi reeditează gînditorului nostru, la Humanitas, Schimbarea la față a României, într-o variantă revăzută de autor, acesta specifică: „Am crezut de datoria mea să retrag cîteva pagini pretențioase și stupide“. Iar într-o scrisoare către fratele Aurel Cioran precizează: „Este adevărat că a fost o vreme cînd mi-era rușine că fac parte dintr-un popor neînsemnat; acum nu mai simt același lucru. Cel puțin, Istoria dată la o parte, el își va găsi mîndria de a nu fi comis cîrdășiile care duc la ea“. După cum putem citi în Caiete: „Cu cît înaintez în vîrstă, cu atît simt ce profunde sunt legăturile care mă leagă de origini. Țara mea mă obsedează: nu mă pot rupe de ea și nici n-o pot uita“. (1960). Sau: „Sunt douăzeci de ani, ce zic, treizeci de ani de cînd sunt calomniat, de cînd fac figură de blestemat. Gustul tare al nedreptății. Într-un sens, nu mi-ar plăcea ca ceilalți să fi fost echitabili cu mine. E mult mai fecund să fii respins și chiar uitat, decît acceptat. Nu țin să fiu bine văzut de semenii mei“. Și în fine reflexul unui existențialism ce ar fi putut fi taxat cel mult drept excesiv în evoluția unei ființe amar divizate de încercările prin care a trecut odată cu poporul ce i-a dat naștere: „Mă gîndesc la «greșelile» mele din trecut și nu pot să le regret. Ar însemna să-mi calc tinerețea în picioare – ceea ce nu vreau cu nici un chip. Aprinderile mele de altădată erau o emanație a vitalității mele, a dorinței mele de scandal și provocare, a unei voințe de eficacitate în ciuda nihilismului meu de atunci. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne acceptăm trecutul. Sau, dacă nu, să nu ne mai gîndim la el, să-l socotim mort și îngropat“. Istoria ne recomandă nu doar eroi ca atare, ci și victime eroice ale sale, între care neîndoielnic, pînă la un punct, s-a aflat și Cioran.