Se bănuiește de mai mult timp că Marin Sorescu, mare poet și dramaturg, excelent prozator și pictor interesant, ar fi putut fi și un critic foarte bun, dacă ar fi acordat disciplinei mai multă atenție. Cei care au avansat această supoziție se bazează, firește, pe volumele Ușor cu pianul pe scări (cronici literare, 1985), pe postuma Biblioteca de poezie românească (istorie literară, 1997) și, nu în ultimul rând, pe precizia unor diagnostice din eseurile sau din articolele sale.
Se uită, însă, că revistele din anii 1960-1970 păstrează în paginile lor nu puține articole de critică ale viitorului poet și dramaturg, redactate, cele mai multe, în perioada studiilor universitare la Iași. Este vorba de texte diverse: cronici de întâmpinare, articole de lexicon literar, profiluri contemporane, reportaje. O parte dintre ele au fost adunate – din păcate, incomplet și amatoristic – într-un volum puțin cunoscut, intitulat Cronici literare, apărut în 2005. Ele confirmă, fără doar și poate, faptul că tentația criticii a ocupat un loc mai întins decât se credea, între preocupările de tinerețe ale autorului volumului Singur printre poeți (1964).
O primă observație care se poate face, parcurgând aceste articole „uitate“: tânărul Sorescu era realmente interesat de ceea ce se scria, în anii în care s-a produs formarea sa literară. Cronicile și recenziile sale sunt aplicate, dovedesc spirit critic și o bună capacitate de izolare a semnelor definitorii ale operei.
În ipostaza de cronicar, de exemplu, nu metaforizează fraudulos în jurul câte unui volum de versuri (cum încă procedează atâția, crezând eronat că fac critică literară). Sorescu „demontează“ textul, încercând să-i găsească principiul constructiv și, mai ales, elementul de unicitate care-l individualizează pe autor. „Clipoceala molcomă a andrelelor care croșetează, miros de dușumele proaspăt spălate, de carne care sfârâie în tigaie la bucătărie, plâns cu fața-n pernă, a leagănului coardă etc. – acesta e întâiul univers poetic al Constanței Buzea“ scrie el despre o tânără poetă, reprezentantă a aceleiași generații ’60. Și, mai departe, despre aceeași scriitoare: „nu cumva universul poetic al Constanței Buzea rămâne totuși prea strâmt? Se face, mi se pare, prea multă broderie sentimentală în volum și prea puține ecouri din afară îl pătrund.“ (Constanța Buzea: „De pe Pământ“, cronică apărută în „Luceafărul“, an 6, nr. 16/ 127, din 3 august 1963).
La fel de precisă este și deconstrucția unui poet mai vârstnic, susținător al multor șaizeciști: „Stilistic, remarcăm în această perioadă a creației lui Miron Radu Paraschivescu gesturile mari, atmosfera profetică, violentă, vuietul de cascadă cu care, dincolo de gesturile poetului, se continuă curgerea poemului. Cuvintele capătă însușiri materiale, sunt rotunde, ovale, se înfrățesc ca grâul, prin rădăcini și dau muguri. Versurile cresc unele din altele ca niște coarne de cerb. Ceea ce le salvează întotdeauna de la prolixitate e neistovita lor zvârcolire polemică. Cerbul imaginii se azvârle cu toată panoplia lui de pumnale într-un obiectiv precis.“ (Miron Radu Paraschivescu: „Declarație patetică“. „Cântice țigănești“. „Laude și alte poeme“, cronică publicată în „Luceafărul“, an 6, nr. 22/ 129, 26 octombrie 1963).
O a doua observație privește gustul literar al tânărului Sorescu.
Cu toții am trecut printr-o fază de cronici și recenzii, la începutul activității noastre, fără ca asta să însemne, neapărat, vocație critică și instrumente sigure de judecată. Doar starea precară a disciplinei, în anii din urmă, ne-a făcut să credem că în orice tânăr care taie și spânzură, în câteva recenzii, zace un viitor critic. Marin Sorescu însă, chiar avea gust. Deși, aflat la o vârstă fragedă, va mai fi făcut concesii unor solicitări redacționale, el a răspuns acestor solicitări în deplină independență de spirit. A remarcat puținele texte bune, după care a „executat“ critic volumul sau scriitorul în cauză, chiar când era vorba de o „vedetă“ a realismului-socialist. Probă de curaj estetic și de gust, într-o epocă în care literatura noastră revenea cu greu la normalitate.
A treia observație pe marginea criticii de tinerețe a poetului: pe lângă veștejirea falselor valori, Marin Sorescu a susținut deschis afirmarea câtorva dintre colegii săi de generație.
Aș sublinia – pentru că s-a tot bătut monedă pe rivalitatea dintre cei doi – că Sorescu a fost printre primii care au văzut, în Nichita Stănescu un mare poet. Nu o spune explicit, are unele rezerve față de îndrăznelile lui din O viziune a sentimentelor (1964), dar este entuziasmat de prospețimea lirismului, de puritatea vocii poetice și de rafinamentul discursului său. Câteva dintre textele pe care le citează Sorescu, cum ar fi Leoaică tânără, iubirea sau Cântec, au devenit canonice, pătrunzând în manualele școlare, iar altele, cărora tânărul critic le-a dezvăluit nedesăvârșirea, vor fi eliminate de Nichita Stănescu, în ediția definitivă Ordinea cuvintelor.
Pe lângă autorul Necuvintelor, Marin Sorescu i-a mai remarcat și pe la fel de tinerii Ion (Ioan) Alexandru, Gheorghe Tomozei, Constanța Buzea, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu. A scris, de asemenea, și despre proză: despre Teodor Mazilu – care nu se bucură de sufragiile tânărului recenzent –, Alecu Ivan Ghilia (respins de-a dreptul), Nicuță Tănase (încă în vogă, la acea dată, ulterior dispărut), Asztalos Istvan… Poetul are, de prisos să adaug, gust și la proză: cei citiți nu scapă de radiografii aspre, ușor ironice, semn că tânărul cronicar nu accepta realismul socialist și nu înțelegea să facă vreo concesie ierarhiei oficiale.
Pe lângă aceste cronici și recenzii, Marin Sorescu a mai publicat, între 1960 și 1970, fișe de dicționar, profiluri literare și studii. Ele ne permit să evaluăm cuprinderea orizontului informațional și să aproximăm universul de lecturi al tânărului poet oltean, student la Iași.
Putem, astfel, să amendăm un loc comun al bârfei literare: este vorba despre caracterul, chipurile, „autodidact“ al culturii scriitorului. („Poeții inculți“, ricana Gabriel Liiceanu într-o carte de convorbiri cu Mircea Ivănescu, fără să-și dea seama cât de departe este de adevăr.) Nici vorbă de așa ceva: Sorescu trăiește în bătrâna capitală a Moldovei o autentică tinerețe culturală. Citește mult, de la poezie populară la eseurile lui Mircea Malița și, în general, cărțile și autorii care îi atrag atenția prin noutate, prin contestarea unor puncte de vedere consacrate. Este atent și la scriitorii mai vârstnici (un I. Peltz, care îi place, un Eugen Jebeleanu, care-i place… mai puțin) sau la confrații de peste hotare, într-o evidentă încercare de a se informa și de a-și găsi „cadența“ proprie. Aprecierile critice se bazează pe o orientare sigură în istoria literaturii și pe convingeri întemeiate, cu ajutorul cărora îi demantelează, spuneam, pe „clasicii“ realist-socialiști.
Sorescu are, în ipostaza de critic, și darul frazei pregnante, chiar memorabile. Într-un loc, sancționează inflația de poezie „angajată“ cu această propoziție: „Poezia a ajuns un fel de Garibaldi cu prea mulți volintiri“. Altundeva, scrie despre versurile unei poete: „Scoase parcă din străfunduri de caiet de notițe, ele se aseamănă cu niște haine foarte frumoase de copil. Primejdia este că omul crescând, hainele copilăriei și adolescenței îi pot rămâne prea mici.“ Despre Adrian Păunescu, scrie fără ezitare: „Păunescu nu este un poet de idei. Versurile lui sunt (unele) un suav puf de vorbe ce te încântă, dar pe care uneori poți să și adormi.“ Nu mai continui cu exemplificările, fiecare cronică oferind cititorului asemenea definiții piezișe, care surprind trăsături definitorii ale operei scriitorilor comentați, trăsături pe care evoluția lor le-a confirmat. Darul expresiei îl caracterizează, așadar, din plin pe tânărul cronicar.
E greu de spus cum ar fi arătat opera soresciană și, desigur, literatura română postbelică, dacă poetul și-ar fi cultivat sistematic acest talent critic, pe care negreșit că îl avea. Este cert, deocamdată, că opera sa ne rezervă surprize și își așteaptă, răbdătoare, monograful. Se-nțelege, unul (măcar) de talia scriitorului însuși.