Consider că o cheie de lectură a volumului Pescarul de cuvinte (Editura Junimea, 2020) o oferă poezia Autoportret, prin care Ioan Radu Văcărescu pune în evidență căutarea de sine și cristalizarea identității duale: „spintecat în două jumătăți perfect egale// dacă cineva ar privi trupul din față/ iar acesta ar fi transparent/ ar vedea că o jumătate e de os și de carne/ prin care curge mohorât sângele melancoliei/ iar cealaltă jumătate e trunchi de mesteacăn/ din inima căruia pulsează o sevă dulce-amăruie// ce inefabilă tăietură între chipul întunecat/ de care nu mi-e drag decât atâta de rar/ și cel de verde lumină de care mi-e teamă// ce scenariu ca de film mut împărțit perfect/ pe din două cu un personaj jumătate însângerat/ jumătate plutind într-o căldare de rouă“. Îmi explic comiterea pleonasmului din primul vers prin dorința poetului de a scoate în relief o „inefabilă tăietură“ a dualității. Grație acestei falii, eul liric se vede pe sine atât în carne și oase, cât și transfigurat în oglinda de rouă.
Chipul de „verde lumină“, care se răsfrânge în „căldarea de rouă“, nu ostoiește singur adăparea ființei duale la izvoarele vieții. În umbra lui supraviețuiește inseparabila parte întunecată și de aceea eul, proiectat ca ființă duală, rătăcește printre incertitudinile propriilor fantasme și nu rămâne doar băutor de rouă. El vampirizează esențe tari, găsite în licoarea bahică, pentru a-și nutri „sângele melancoliei“. Cu fumul de „țigare“ în plămâni și cu băutura în cap („fumez lejer/ un gauloise blond/ iau câte o înghițitură cumsecade de cognac“ – Acasă viața e un miracol), subiectul liric reușește atingerea stărilor meditative dorite, dar fără să-și bea mințile sau să cadă în „etilosofie“. El este conștient că o comunicare cu tăriile metafizice nu este intermediată doar de tărie și de aceea alcoolul (de obicei berea) îi este însoțit de apa minerală (cu lămâie și gheață) sau de ceaiul amărui, care, la rându-i, este îndoit cu mentă, tocmai pentru a fi pulsată prin vene „o sevă dulce-amăruie“. Toate acestea potențează trista luciditate necesară expresiei… distilate tulbure(l)-aluvionar și, în atmosfera saturată de alcool, părțile de vorbire sunt ele însele câteodată „amețite“, încâlcindu-se prin paronimie. Astfel, un adverb de mod precum „abia“ suferă o contaminare, devenind… „abea“: „Păi, nea Mitică, îi ziceam, e cam de dimineață,/ e abea opt.// Nu-i nimic, zicea omul, acum e ora de împăcare,/ mai târziu toți răii beau, așa-i bine să începi ziua, împăcat“ (Împăcarea cu Dumnezeu).
Neîmpăcat cu obturarea aspirațiilor sale metafizice, etilizatul subiect liric transgresează contingentul cenușiu, evadează în ficțiunea altei lumi și crede în recuperarea vârstei copilăriei aurorale, hrănind vremelnic iluzia veșniciei. Alcoolul îi încurajează credința în mântuirea de „marea trecere“, de determinismul degradant care guvernează condiția umană. Lumea cealaltă, polarizată, ca a noastră, între iad și rai, oferă și alte promisiuni, „că doar n-o fi pe-acolo doar smoală și miere“. Numai că, dacă euforia ajunge să fie malignă, licoarea bahică tulburătoare de minți riscă să ducă la confundarea mântuirii cu ispita. Alcoolul deformează percepția asupra realității („după cafele așteptăm cogniacul frumoasă zaraza/ ce limpede te clatini în pahar“), iar drojdia/fermentul declanșează procesul creator și conferă disponibilitatea pentru proiectarea viziunilor poetice. Pescarul de cuvinte își testează abilitatea de a forța capriciile norocului în dorința de a accede cât mai des la starea de revelație a irizărilor metafizice. Doar așa i se oferă privilegiul de a numi esența: „acuma nada mea-i cerul/ cu nori argintii și paloare de lună/ iar eu/ un om bătrân într-o barcă veche/ aplecată sub vântul întețit dintr-o dată/ visând afundul de mare/ fulgerător tulburat de-o tainică săgeată“ (Interogarea pescarului bătrân de către o prietenă de departe – ars dictandi).
Desigur că volumul lui Ioan Radu Văcărescu nu poate fi comentat doar din această perspectivă, a experiențelor de natură bahică, întrucât s-ar omite însăși finalitatea pentru care a fost conceput – alinarea melancoliei și a nostalgiei. Pescarul de cuvinte nu își conduce beat barcazul și nu pescuiește, cu țigara în colțul gurii, doar în apele tulburi ale imaginației. Iar aceasta deoarece cochetarea cu lumea esențelor tari și-o permit numai poeții care posedă virtuți autoscopice. Psihotropismul euforiei bahice este doar o cale de acces, oricum preferabil treziei apatice, pentru că, nu-i așa?, dacă bei, mai prinzi la putere creatoare. Pescarul de cuvinte este un volum bine lucrat, omogen, de o valoare ridicată, conferită și de faptul că nu este scris cu umori diferite și că nu rămâne îndatorat perioadelor de inspirație „dipsomanică“. Ce e drept, nici pe cititor nu-l îndeamnă să-și mai toarne câte un pahar, când simte că l-ar unge la inimă cele aflate în versuri. Cartea se citește greu, cere răbdare și tutun, dar nu și alcool, pentru că ar dăuna grav atât sănătății, cât și lecturii.