Încă de la primul său roman, Unde se odihnesc vul turii, reeditat într-o versiune revăzută și adău gită, dată ca definitivă, Gabriel Chifu se dovedește un foarte solid constructor epic. Aceasta presupune, pe de o parte, substanță prozastică, materie din care, prin întâmplările romanului, să se indivi dualizeze personajele și să se precizeze treptat sensul traiectoriei lor existențiale. Pe de altă parte, e vorba despre structura romanescă, încadrând acest roman de debut în categoria „corin ticului“, a treia clasă din Arca lui Noe a lui Nicolae Manolescu. Autorul, cu subtilități din codul postmodernist al generației 80, își face simțită prezența în roman, în mod direct, vădit și aproape ostentativ, prin numeroase paranteze, unele ample, în care comentează și interpretează episoadele prin care trec personajele sale. La un moment dat, când pe firul acțiunii se ajunge la un local provincial, pe o vreme urâtă ce îmbie, am spune azi, la socializare, Autorul, ca în Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, „deschide“ o consistentă notă de subsol ce ține nu mai puțin de 11 pagini (cu literă măruntă) și în care personajele de la o masă alăturată relatează în ce împrejurări s-au întâlnit aici. Mai apoi, ca și mai înainte, aceeași instanță auctorială conștientă de sine, marcându-și frecvent prezența și perspectiva, arată cum „lucrează“ cu cronologia romanului, cum unele întâmplări se vor petrece, iar altele s-au consumat, expunând totodată circumstanțele exterioare și motivațiile de adâncime. Perspectiva Autorului glisează astfel pe dedesubtul episoadelor succedate în roman, reunind într-o structură epică originală nu numai secvențe din planuri temporale diferite, ci și manifestări ale personajelor într-una și aceeași scenă. Tot Camil Petrescu se întreba, într-un eseu devenit faimos, cum poate romancierul să știe tot ce gândesc personajele lui care stau de vorbă la un ceai; și trăgea concluzia că noua structură a romanului presupune eliminarea ubicuității și a omniscienței. Dar în această categorie a „ionicului“, limitarea perspectivei la cea a personajului îi oferea romancierului tocmai posibilitatea de a ajunge la interioritatea lui. Departe de a rămâne „opac“ și impermeabil privirii din afară, personajul feminin sau masculin devenea, prin chiar gesturile, cuvintele și tonalitățile sale, material de analiză psihologică. Dovedind o maturitate artistică și compozițională uimitoare pentru un debutant, Chifu reușește în Unde se odihnesc vulturii să „concilieze“ ionicul cu corinticul, văzând lucrurile deopotrivă cu ochii personajelor neștiutoare de ceea ce va urma și cu cei ai Autorului omniscient, care nu poate, spune el, să intervină în traiectoriile lor existențiale: doar să le înfățișeze.
Generația 80 de prozatori a excelat la capitolul marcării unei conștiințe auctoriale interferând cu cea textuală. Nu e întâmplător că aici actul de a scrie devine definitoriu pentru o parte din personaje și că avem, așadar, un roman în roman (cel pe care-l scrie Cristian Mireanu și din care ni se oferă pasaje ilustrative), o carte de sinteză compusă de o somitate a epocii (profesorul Giurgea amintind de Noica, acela din anii 1980), agenda aceluiași Mireanu în care își face diverse însemnări, scrisori trimise lui de medicul Gorgota și de ziaristul Stănescu, un poem și, nu în ultimul rând, o delațiune… Dacă adăugăm la acestea dialogurile frecvente despre cărți și autori, veritabilele turniruri culturale de la mesele provinciale, modul atât de implicat în care unele personaje cu veleități literare vorbesc despre scrisul lor, vom fi proiectați în acea atmosferă crepusculară a ceaușismului târziu, în care lipsa de orizont în planul vieții cotidiene era compensată printr-un insațiabil apetit pentru cultură înaltă. Iată un nou prilej pentru Autor să-și marcheze teritoriul descriin- du-și uneori ironic personajele: unele dintre acestea au prea multe reminiscențe de lectură, medicul Gorgota are chiar mania citatelor (ceea ce observă și Mireanu), iar „autenticitatea“ pe care o caută eroii masculini, aceia intelectualizați, se bazează în fond, inconștient, pe modele livrești. În fine, să nu-l uităm nici pe „autorul acestei desfășurări epice“, al însemnărilor care formează însuși romanul, pe cronicarul, scribul și cum își mai spune, care se ilustrează și prin distanțarea ironică de propriile personaje.
Efectul de autenticitate este, uneori, foarte pregnant; și el nu se datorează intensității la care ajung personajele, ci tocmai contrapunctului ironic pus de Autor. Personajul este văzut în cursul acțiunii și în manifestarea personală a unui temperament, în chiar actul experienței pe care o face; iar apoi sau chiar simultan, prin neiertătoarele paranteze, el va fi văzut de la distanță, cu o anumită răceală, cu obiectivitate, dintr-un punct exterior experienței pe care el o trăiește. Această pendulare între interioritatea personajului, manifestată „la cald“, și perspectiva Autorului omniscient, marcată „la rece“, dă o nouă formă de autenticitate romanului. „Eroii“ sunt uneori jalnici, ridicoli, alteori naivi, sau dimpotrivă cinici, și autorul nu îi „scade“ ori îi „crește“ prin aceste fluctuații, ci le conferă exact trăsăturile general-umane, amestecate, fără o separație netă între clasele morale. Astfel, medicul Gorgota, personaj dostoievskian, care va dori să renunțe la tot, este unul și același cu cel ce l-a făcut să creadă pe Mireanu că este bolnav de cancer. Tânărul Mireanu apare la începutul romanului ca un cuceritor de profesie și, apoi, aspiră să devină un intelectual sensibil și profund, căutând salvarea prin scris, prin iubire, prin prietenii… Acest nobil deziderat exprimat de personaj, care simte că trebuie să fie activ în asemenea „direcții“, va fi imediat taxat ironic de către Autorul lucid. Și așa mai departe. O studentă superbă, poetă de talent, ajunge victima unui alt escroc sentimental; femeia pe care o iubește Mireanu și cu care face amor e măritată și are un copil; ziaristul Stănescu, ce pare uns cu toate alifiile, eșuează în derivă conjugală și alcoolică; celebritatea locală Osiac e de fapt un om îmbătrânit și vulnerabil; tatăl lui Mireanu, care provoacă mila într-o scenă, este în realitate un ticălos… Practic, niciun personaj, dintre atâtea personaje memorabile, nu intră „fără rest“ într-o anumită clasă tipologică, ci ilustrează succesiv (uneori concomitent) trăsături morale opuse, calități și defecte, noblețe și meschinărie; la limită, o aură de sfințenie și câte o faptă de pură ticăloșie. Dostoievskianismul romanului, despre care scria și Ovid S. Crohmălniceanu într-o excelentă cronică (dată aici la capitolul de referințe critice, împreună cu una a lui Mircea Iorgulescu, bine scrisă, dar mai superficială), se leagă nu numai de procesul de conștiință al lui Gorgota, medicul pătimind parcă și prin numele lui apropiat de Golgota pentru răul făcut; ci și de această complexitate a personajelor, atent explorată și bine pusă în valoare de romancier. Ea ține „deschise“ mai multe posibilități, întrucât personajul nu mai evoluează în logica unei anume tipologii, ca în romanul doric. Până la ultima pagină nu știm ce se va întâmpla cu personajele lui Chifu, întrucât proza e aici amestecată și stratificată ca viața, cu întâmplări fără consecințe și, alteori, cauzalități ascunse. Cu cât unele dintre personaje se străduiesc mai tare să-și definească propria formulă, să se fixeze așa cum sunt, cu atât realitatea lor psiho-morală se dovedește mai complexă și contradictorie, romancierul reușind performanța de a „lărgi“ la maximum profilul lor interior, într-un mod, iarăși, caracteristic pentru proza anilor 1980. Raportul fiind următorul. Cu cât epoca este mai limitativă și mai constrângătoare, mai restrictivă și mai cenușie, cu atât personajele romanului, ca într-un bovarism justificat, devin mai complexe și mai complicate. Nu au altă ieșire.
De altfel, am regăsit în roman întreaga atmosferă irespirabilă a acelor ani, ani ai penuriei generalizate, ai învârtelilor triste cu „factori responsabili“, ai alcoolului ieftin și prost, ai ratării venind nu neapărat din neputința personajelor, cât din viața care le este „oferită“. Această atmosferă e atât de bine impregnată în roman, încât un cenzor, dacă s-ar fi pus serios pe lucru, ar fi pus la index nu o scenă, două, ci întreaga carte.
Opinia critică în circulație este aceea că Gabriel Chifu a crescut mult, ca romancier, prin cărțile sale din ultimii ani, cele de tinerețe fiind doar unele promițătoare. Romanul acesta, atât de puternic, arată însă un prozator pe deplin format și original încă de la debut.