Pete roșii

Nu știu unde se odihnesc vulturii și de ce au nevoie de odihnă. Nu știe nici personajul principal al romanului Unde se odihnesc vulturii, al lui Gabriel Chifu, primul roman, din 1987, al poetului și prozatorului, reeditat acum la Cartea Românească în ediție revăzută și adăugită, cu o prefață de Răzvan Voncu. Acest personaj, Cristian Mireanu, se trezește într-o dimineață din viața lui destul de confuză, în patul său din orășelul F. Nu s-a transformat, precum Gregor Samsa, în- tr-o insectă înspăimîntătoare, ci doar îi vine în minte metafora citată, prin care crede că a găsit titlul pentru romanul la care lucrează demult. Un titlu original, poetic, ambiguu. Nu știm dacă e vorba de odihna de obște a mîndrelor păsări, simboluri heraldice consacrate (și vietăți pe cale de dispariție), ori de odihna lor veșnică, lucru ce ar însemna că titlul ar fi: cimitirul, cavoul (mausoleul) vulturilor.

La apariție, romanul nu a trecut neobservat. În volumul reeditării sînt adăugate două cronici ale unor critici prestigioși în epocă: Ovid S. Crohmălniceanu și Mircea Iorgulescu. Verdictul lor e favorabil romancierului, sînt spuse unele adevăruri – din zona livrescă în special – dar, la anul 1987, nu se putea spune totul. Nici de către autor, nici de criticii săi. Ceea ce avantajează prefața lui Răzvan Voncu, care are distanță față de epoca scrierii cărții – dar și a acțiunii ei – și libertatea de expresie neîngrădită.

Unde se odihnesc vulturii este un roman despre ratare. Toate personajele sînt conduse acolo, nu neapărat de caracterele lor, nici de fatalitatea de a trăi în localități mici. Societatea întreagă – adică România anilor 1980, abreviată RSR – îi conduce spre vieți goale și meschine. Nu-i de mirare că unele personaje își iau lumea în cap, altele se refugiază în futilități și altele se resemnează cu o existență ternă, ca Agata Herescu, amanta măritată a lui Mireanu, sau fratele protagonistului, Bazil, împăcat cu mici chiverniseli socialist-burgheze, ca să le zicem așa: un autoturism Dacia și o posibilă excursie în ceea ce se numea atunci RDG.

Romanele din epoca în care Gabriel Chifu debuta ca prozator, dacă aveau acțiune contemporană, prezentau în general tipuri false de muncitori dilematici, activiști ai partidului comunist, unii schematici, alții la fel de neverosimil vizitați de idei, eventual bravi milițieni și securiști în luptă cu infractori sau cu improbabili spioni imperialiști. Gabriel Chifu nu prezintă niciun astfel de personaj. Iar muncitorii care apar, niște „necalificați“ inactivi și bețivi, sînt departe de tiparele eroilor care manevrau secere și ciocane strigînd „onoare muncii“. E chiar curios că debutantul de-atunci nu a avut „probleme“. Mai ales că, în loc de figuri luminoase, el portretizează fără echivoc un personaj pe care, în acei ani, îl știam toți, dar nu avea loc în literatură: turnătorul. El mai apare totuși în romane la Marin Preda, Marin Sorescu, Constantin Țoiu, în piesele lui Băieșu, dar foarte acoperit, secundar și mai mult plasat în perioada „erorilor de etapă“, a domniei lui Gheorghiu-Dej. Chiar tatăl personajului central este un astfel de ins, decăzut ulterior în stadiul de alcoolic, fapt descoperit cu oroare de fiul său. Un turnător cu numele Nedelciu – nu știu dacă în alegerea numelui a fost vorba la romancier de informație sau de intuiție! – este și cel care îi filează, fără misiune, pe Mireanu și pe iubita lui, punînd apoi, contra cost totuși, dosarul în mîinile socrului femeii. Așa se explică încheierea poveștii de amor a celor doi.

Cenzura se va dezmetici, stricînd abia al doilea roman al lui Gabriel Chifu: Valul și stînca (1989). Din fericire a fost ultima ei ocazie, restul romanelor au apărut în libertate.

Cartea este una de personaje și mai puțin una de acțiune. Dintre eroi, puțini au „pete roșii“, iar cel care le are, Cristian Mireanu, le deține numai la propriu, nu și la figurat. Într-un mod subtil, romancierul evită angajarea personajelor sale în falsa dezbatere a timpului cînd a fost realizată narațiunea și în care, în multe alte proze, protagoniștii se prefăceau că au probleme și neliniști care, firește, „se rezolvau“ urmînd linia partidului, niciodată greșită, prin care petele roșii se întindeau pînă a deveni o purpură unanimă. Oamenii care apar în Unde se odihnesc vulturii sînt tarați, evident, de „orînduirea“, cum o numea limba de lemn, în care sînt osîndiți să trăiască. Ei caută – cu disperare aș spune – soluții de supraviețuire mai mundane ori mai metafizice. Mireanu se luptă să iasă din banalitate, aspirațiile lui sînt justificate și pînă la un punct nobile. Eșecul în fața lumii care face un zid, pe care nu l-ar sfărîma nici Baiazid, în fața încercărilor sale îl întoarce la micile lui amoruri provinciale, în care partenera ocazională e sedusă cu termeni pe alese, extrași din dicționarul de neologisme.

Diferența esențială, originalitatea, de care exegeții epocii, dacă au văzut-o, n-au vorbit pînă la capăt – pentru că nu puteau – a romanului scris de Gabriel Chifu, este că, într-o epocă în care eroii „construcției socialiste“ izbuteau tot ce-și propuneau cu devotament revoluționar (în ciuda greutăților etc.), cei din roman caută febril soluții individuale dar, finalmente, eșuează ca niște balene sinucigașe.

Ar fi greu de rezumat în spațiul unui cronici romanul Unde se odihnesc vulturii. Ca și în romanele care i-au urmat, autorul a pus numeroase acțiuni paralele și s-a ambiționat să lucreze cu multe personaje foarte diverse pe care să le conducă în chip cît mai abil. De aici senzația de complexitate și densitate a cărților. În cronica lui, Mircea Iorgulescu îi reproșa lui Gabriel Chifu că prea a vrut să spună „tot ce știe“ despre roman, într-un orgoliu de debutant. Cred că este o eroare de situare a criticului care pierde din vedere distincția dintre ce știe autorul despre tehnica narațiunii –despre asta putem face doar ipoteze – și ce imaginează el despre lume. E clar că o instanță exterioară nu poate cunoaște „ce știe“, tehnic, autorul și „cît pune“ din ce știe în textul său. În ceea ce privește destinul eroilor, autorul își asumă să spună ceea ce, prin convenție, admite că ar cunoaște. Iar Gabriel Chifu manevrează precis și subtil acest aspect reducîndu-și „omnisciența“, precum o făcuse la fel de inteligent I. L. Caragiale, spunînd că „nu știe ce s-a întîmplat“ cu Lefter Popescu și consoarta lui după episodul cu cele două loturi. Este o atitudine lucidă, de prozator matur chiar de la prima carte.

Am putea afirma că romancierul e chiar vizionar în sensul în care tehnica epilogurilor multiple face acum, după 35 de ani, epocă în roman și în film. Unde se odihnesc vulturii are șapte epiloguri numerotate de autor. De fapt sînt mai multe în partea finală a cărții, a treia, cea care poartă chiar titlul întregului volum.

Revenind la ideea de a rezuma textul, măcar pe linia sa principală, voi spune că el este povestea unui ins pe care un medic îl convinge că ar avea un cancer al pielii. Medicul minte. Soția lui l-a mințit și ea că Mireanu, întîlnit întîmplător într-o vacanță de Revelion, ar fi amantul ei. Credulul doctor Liviu Gorgota, orbit de pasiune pentru simpla fufă pe care și-a luat-o de nevastă, îl sperie voit și absurd, din ranchiună, pe și mai credulul Mireanu. Acesta, la ivirea „petelor roșii“ pe epiderma sa, intră în vrie, dar, apoi, doctorul e cuprins de remușcări. Fiecare dintre ei decide să își schimbe radical existența. Mireanu după ce a aflat că nu e bolnav incurabil, medicul după ce nevasta îl părăsește oricum.

Romanul este povestea felului în care aceste personaje, dar și altele din jurul lor, ce se iluminează, au revelații și tind să-și modifice viața, trag exclusiv în bare, niciodată în poartă, determinați aparent de un destin ironic, în realitate striviți de o societate în care nimeni, dar absolut nimeni, nu poate evolua. Doar involua, cum se vede cu fiecare personaj. Cristian Mireanu, totuși, ajunge cu viața lui exact de unde a plecat, dar petele roșii, pe care le crezuse semne de cancer, îi reapar pe piele. Cercurile nu se închid. Ci nu s-au deschis niciodată din jurul eroilor.

Gabriel Chifu a debutat în proză cu o carte importantă, cu aer dostoievskian-gogolian, de un implicit, dar indiscutabil sarcasm la adresa unei lumii muribunde. Ea va sfîrși prin implozie peste numai doi ani.

Horia Gârbea