Interesant titlul romanului: Toate viețile pe care nu le-am trăit. Mărturisesc că nu știu prin ce joc al minții l-am citit și recitit de mai multe ori fără să sesizez negația. Mereu înțelegeam că e vorba de „toate viețile pe care le-am trăit“ și mă bucuram că ni se promite o carte despre plenitudinea existenței, despre a nu rata, a nu risipi.
Multipremiata Anuradha Roy ne propune însă cu totul altceva: o carte despre tulburarea de a nu fi. Este un denunț al existențelor fantomatice. Se știe că toate sunt astfel în lipsa autenticității. Lumea pe care o creează aceste personaje virtuale nu poate avea consistență. Definiția ei este destructurarea. Astfel, în acest roman se urmărește delabrarea generată de eșecul omului aflat în imposibilitatea de a-și atinge cerul existenței și mulțumindu-se cu tina.
Sunt împletite două planuri. Unul este cel social și descrie India în plină luptă de eliberare de sub guvernare britanică, proces complicat de opresiunile războaielor mondiale, resimțite în toate colțurile planetei; celălalt cuprinde istorii personale ce denunță mentalități colective. În consecință, avem tensiuni de mai multe feluri: la nivel macrosocial, între opresori și oprimați; la nivel personal, între bărbați și femei; la nivelul interiorității neștiute, între viețile trăite și cele netrăite.
Sunt evocate personalități indiene precum Gandhi și Mukti Devi, emblematice pentru lupta lor nonviolentă de făurire a libertății. Pare doar un slogan, dar este o lecție la care ar trebui să medităm noi toți, aceea de a-ți cere drepturile păstrându-ți demnitatea și de a cultiva blândețea ca temelie a adevărului (atât la budiști, cât și la creștini). Cred că este un ideal posibil într-o țară ce se hrănește din meditație. Restul lumii nu poate depăși o dramă de limbaj, menit să acopere incapacitatea ființei umane de a îngloba o realitate mult prea agresivă și falimentul mascat al omului în marea confruntare cu sine.
Condiția femeii este exemplificată de Gayatri, bengaleză hindusă din Delhi, căsătorită cu un anglo-indian. Ea are pronunțate veleități artistice, se consideră liberă în gândire și drastic constrânsă de rigorile unei societăți tradiționale cum era India anilor 1920. Iubită fără generozitate, deci mod fals. „Mă iubește de dragul lui“, va descoperi ea în relația cu soțul. Or, a nu iubi este o formă de violență.
Viața unei femei hinduse se limita la supușenie și suferință neexprimată. Nici bărbații nu o duceau cu mult mai bine pentru că nu erau stăpâni la ei acasă, ci umiliți într-o colonie britanică de care se străduiau să se elibereze.
În această tensiune generalizată, sub pojghița firescului în relațiile dintre oameni se ascundeau multe răni. Nu-i de mirare că survin reacții imprevizibile, ce distrug adevăruri egolatre și rup firul narativ al personajelor. Fără să dea semne de disperare acută, Gayatri își părăsește familia în favoarea unui bărbat străin. Efectul plecării ei furișate este devastator nu numai asupra copilului, dar și asupra soțului, profesor respectat până atunci, care își lasă catedra și se ascunde în casă, departe de gura lumii, refuzând să mai comunice cu cei din jur. Avem, pe de o parte, curajul unei femei de a-și construi propriul destin; pe de alta, dezastrul pe care îl lasă în urmă. Astfel configurat, romanul este o pledoarie în favoarea libertății și a costurilor ei.
Ingenioase sunt subterfugiile tehnice găsite de autoare pentru a-și amplifica audiența. Ea caută mereu ecouri narative cărora le dă glas prin inversiune cronologică, astfel încât sursa vorbirii este ecoul însuși, ce devine, din efect, cauză. Anuradha Roy evită cu abilitate suspiciunea că ar fi vrut să creeze o replică a poveștii lui Maitreyi Devi (care îi este și rudă îndepărtată, adică soția unui unchi din partea tatei), deci un ecou peste timp. Așa cum Maitreyi s-a îndrăgostit de un student străin, binecunoscut nouă, și aventura lor a produs un imens scandal, Gayatri, eroina vieților netrăite, se îndrăgostește de un străin alb, numai că de astă dată femeia fuge cu el, sfidând lumea. Povestea lui Maitreyi este înglobată în text ca un fel de concluzie lirică a dezrădăcinării lui Gayatri. Interdependența dintre realitate și ficțiune este și aici dovedită drept condiție primordială a existenței tuturor lucrurilor, poveștile de iubire având întotdeauna o bază ficțională, ce ține de espectativă culturală. În egală măsură, de speranță, care este tot o ficțiune. Când nu mai ai puterea să speri, nu mai poți iubi.
Și totuși, nu neapărat dragostea a impulsionat-o pe Gayatri să plece, cât visul niciodată împlinit al libertății, nevoia de a atinge cu mâna această dimensiune abstractă. Dar iată că, în loc de fericirea promisă, ajunge în situația nedorită ca absența să o definească mai puternic decât prezența. Înainte o durea natura ironică a libertății ei, faptul că putea să picteze, uneori să și danseze, numai cu permisiunea soțului. Plecată în Bali împreună cu iubitul ei Walter Spies (personaj real, pictor și compozitor german, sfârșit tragic ca prizonier de război), femeia înțelege că nu îndeplinea condițiile lăuntrice pentru a fi liberă. Este măcinată de dor. Iubirea pentru fiul ei lăsat în urmă se dovedește o povară atât de grea, încât îi zdruncină orizontul.
De cealaltă parte, avem povestea unui băiat indian a cărui mamă a fugit cu un străin alb: Chand Rozario, supranumit Mîșkin, poreclă ce avea să-i marcheze destinul aparte, de om sublim prin bunătatea lui și inadaptabil. „Idiot“, nu în sens dostoievskian, din cauza unor crize epileptice, ci prin boala sufletească pe care mama lui i-a creat-o, părăsindu-l. Ca o verigă care se închide, spre finalul vieții ei, Gayatri, bolnavă și izolată în Bali, îi va scrie unei prietene, plângându-și eșecul și numindu-se „idioată“, deci un Mîșkin feminin, naiv și visător, cu aspirații spre superioritatea artei mereu subminate de ridicolul pe care îl generează inadvertența gravă la dimensiunea realității.
Micuțul Chand devine o sferă de energie ce încapsulează eternitatea iubirii lui pentru mama. El își deplasează ființa în scrisorile pe care aceasta i le trimite din Bali, unde se îndeletnicea cu pictura. Când citește despre maimuțele de pe insulă, copilul le și simte aproape, absorbit total de o poveste care pentru el devine mai reală decât realitatea însăși. Vede în orice cuvânt o promisiune de întoarcere a mamei. Se simte într-o țară a minunilor. Deși dureroasă și aceea, măcar acolo nimeni nu îl ia în râs. Cînd eroul luptă cu proiecțiile minții lui, cercul aparent vicios al lecturilor care se întorc împotriva celui ce le-a citit nu mai este atît de disperant și înfricoșător, ci rămâne suspendat în aer, amintindu-i de vremea când universul nu era atât de strâmb. Sensul lumii este restabilit.
Când disprețuiești, dezumanizezi. A te complace într-o lume în care femeii i s-a interzis genialitatea este o dramă generatoare de drame și echivalează cu cele două mari greșeli enunțate de Buddha: să nu începi și să nu mergi până la capăt. Ambele sunt dovezi de lașitate. Pentru toate acestea se pune problema evadării dintr-o dimensiune în alta. Ai fost în dimensiunea în care nu era nimic început și intri acolo unde poți începe. Dar trebuie să fii pregătit să plătești. În acea nouă dimensiune ești doar tu, nu mai poți fi imitativ pentru că acolo nu-ți mai seamănă nimeni.
În mod ciudat, a nu trăi este o problemă de imitație. O spune Emile Durkheim în cartea lui, Despre sinucidere, unde analizează cauzele și formele sociale prin care unii aleg refuzul vieții: „Imitația poate avea loc între indivizii pe care nu-i unește nicio legătură de tip social, ceea ce arată că este vorba de un fenomen pur psihologic. Un om poate să-l imite pe altul fără ca cei doi să fie solidari“. Moartea nu este originală, e doar o problemă de imitație și se întâmplă de cele mai multe ori între străini. A imita înseamnă a muri puțin, a fi plecat din propria viață. Trebuie să-i recunoaștem lui Gayatri acest merit: îndrăzneala de a ieși din rând.