Limba prefăcută

Cu trei ani înaintea morții, survenită în 1821, Petru Maior publica la Buda prima parte din Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise (Odiseus), întocmite de Fénelon, arhiepiscopul Cambrei, acum întâi de pre limba italienească pre limba românească prefăcută. Desigur că, asumându-și pionieratul, învățatul transilvănean nu avea știință de circulația acestui renumit roman pedagogic de factură iluministă și prin alte traduceri, apărute de câteva decenii în copii manuscrise în Moldova. Meritul său este de a fi oferit, prin tipărirea traducerii sale, cea dintâi lectură „oficializată“ din literatura iluministă europeană. Deși este de discutat dacă peste două decenii traducerile vor fi făcut sau nu o literatură – așa cum se problematizează în programul revistei „Dacia literară“ –, realizarea lui Petru Maior este cât se poate de poetică, de limpede și de curgătoare în privința stadiului limbii române de acum două sute de ani în Transilvania.

Citind traducerea romanului lui Fénelon în volumul al treilea al integralei antologice a Școlii Ardelene – intitulată Petru Maior în mărturii antologice (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016) și întocmită de Ioan Chindriș și Niculina Iacob –, mi-am dat seama că li se pot adăuga acestor însușiri și persistența parfumului de limbă veche românească. Este motivul pentru care încerc să schițez rezumatul romanului, sub formă de „jucărea închinătoare“ către marele cărturar, în spiritul și forma traducerii sale. Acest text al meu, „pre limba românească prefăcută“, nu înlocuiește lectura propriu-zisă a traducerii, ci se constituie într-un neprefăcut îndemn de a o întreprinde la bicentenarul morții lui Petru Maior – Mitru Perea, „vestit cântăreț“ și traducător.

Fericiți cei ce zăbovesc întru învățătură și cu științele au plăcere a-și întrăma duhul său. Nu sântem neștiutori de încungiurarea Troiei, care ținu zece ani necurmați, și de suruparea ei, carea în multă vărsare de sănge omenesc încruntă pămăntul acel. Curse vorbă de toate părțile că Ulise fu unul dintră cei mai de căpetenie împărați, carii, în mijlocul trupelor celor confederate, stricară cetatea aceaea. Oștindu-se el, numele îi fu vestit în toată Grecia și în toată Asia pentru puternica statornicie în bătăi ținută. Atunci cănd se găti de a merge la încungiurarea Troiei, iar Achile, înaintea tuturor căpitanilor oastei grecești, ieși din calul cel înșelătoriu spre pierzarea troianilor, Ulise îl luă pre genunchii săi pre Telemah și, cu mare dragoste îmbrățoșăndu-l, spuse prietenilor să depărteaze de la dănsul stricătoarea lingușire. Îl și încredință pe Telemah din prunciia sa lui Mentor, pretinul cel mai de aproape.

Telemah era tinăr, așadară nepățit, supus năsălniciei patimilor și mai în stare de a învăța ascultănd, ca să poată oarecănd poronci, decăt acum să poroncescă. Nu era harnic a desclini carii sânt drepți și nemincinoși, ce lucră fără fățărie, de cei înrăutățiți. Urându-i-se de a mai trăi întră neadeverință și îndoiale, porni de la patria sa cu cuget că să știrească despre Ulise de la ceilalți împărați, carii se înturnase de la încungiurarea Troiei. Întru adevăr, auzise că tatăl său, după încongiurarea Troiei și stricarea cetatei aceia trufașă și vestită, îmblă nemernicind fără nădeșde pe lărgimea mărilor, fără de a-și vedea patria sa. Pornit fu cu corabiia spre Itaca, ci curănd se sculă un vifor așa de turbat că toți aceia carii erau ispitiți în măiestriia navigației fură de părere că sfărmarea corabiei era neapărată. Se obicinuia a spune că, după ce lungă vreme fu de batjocură vănturilor, corabiia fu înghițită de unde. Cu mare dorire de isbăndă, și Telemah umblă preste toate mările cercănd pre tatăl Ulise, însă dumnezeii, carii rid la svaturile omenești, îl rănduia la alte primeșdioase întămplări. Cuteză dară cu Mentor a se încumăta într-o corabie după voia îngănfatelor valuri și viforuri, carii ispitiră și măsurară adăncimea ochianului. Îmblănd a căuta pre tatăl său, îi fu a vedea că a fost împins de furtuni și vănturi în isola Calipsei.

Ajungănd în isolă cu Mentor, Telemah sămți că suflă un aer dulce, care făcea trupurile să fie desmierdate și lenevoase, însă turna voie bună și veselie. Frigurosul vănt cel de cătră miazănoapte niciodată acolo nu suflă, în clima acea stămpărată, unde hainele sânt numai de lănă subțire și de prea frumoasă față. Calipso, care tocma atunci se afla singură singurea, locuia într-un stat nemuritoriu, iar groapa zinei era pe costișa unui deal, de unde se văd mii de părăuțe cu apă limpede a muntelui. Groapa sa nu era prostolană, nice mai puțin plăcută, iar un isvor făcea o plăcută murmură și trăgea pe om la somn. Ea era de o față veselă și înfrumsețată cu o maiestate drăgălașă, ce îți alunga din cuget vănturile cele turbate și viforul cel rău. Fămeia aceasta, cu frumseța asemene unei dumnezeoaie, vedea întru acest tinăr Telemah o boierie și o minunată mărime. Îl văzu, îl iubi și se înnebuni. Întru acesta chip petrecea ea zilele, uneori lingărindu-se pre lăngă Telemah, uneori punănd mijlociri ca să-l abată de la Mentor, de la care nemica nu nădășduia să poată ști bun. Cu momele amăgitoare, fățăriia și tirănia aceștei muiere se întribuința cu cele mai frumoase ninfe spre a aprinde o văpaie de dragoste în pieptu tinărului Telemah.

Fiul lui Ulise, acel crăncen al Troiei stricătoriu, fu moale, afemeiat și cufundat întru desmierdări. Fierbințeala tinerețelor și plăcerea deșertelor desfătări îl trăgea după sine. Ca un prigioner era închis și petrecea acolo, în isola Calipsei, zilele și nopțile în cea mai mare melanconie. Curănd simți întru sine un nu știu ce necas, fără de a putea pricepe pricina. Tinerelul primeșdios Cupido, cu scuturarea mititelelor sale aripe, sbura împrejurul lui. Pre fața sa avea tipărite moliciunea, frumsețele și tinereasca veselie. El scoase din tulba sa cea de aur cea mai ascuțită dintră săgețile sale, întinse arcul său și l-ar fi rănit pe Telemah dacă nu ar fi alergat cu pripă Minerva, ca să-l apere și să-l scutească cu paveza sa. Iar Mentor, care îi va fi loc de tată, pănă ce va afla pe acela care îi diede viiață, zămbind a ride, se ferește a asculta cuvintele cele dulci și lingarițe ale Calipsei. Dinprotivă, om vechiu de zile, Mentor totdeuna fu socotit și pricepu turburarea sa, măcar că Telemah abătu să o ascunză, și îi zise să se departă de acest loc tiran, de la această isolă ciumașă, unde aeru e spurcat de desmierdări. Amăgirile și dulcețile care se gustă într-o viiață moale și afămeiată încă mai tare sfărșesc decăt ostenelile răsboiului. Nemica nu e mai rău și carea mai tare să vatăme ținerea sănătatei decăt desfătările întru care omul domnit de ele nu se poate cumpăta.

Harnic a repezi săgețile, Cupido plegui și inima zinei Calipso, carea se veștezea cu pofta ce avea spre Telemah. Fără cumpăt ea iubește pre Telemah și, asemene, el iubea pre tinăra nimfă Eucari, căci că tiranul nemilostiv Amor, pentru ca mai tare să muncească pre muritori, îngăduie ca acela ce cu fierbințeală iubește pre oarecare puțin să fie iubit de acesta. Întră aceaea, Calipso se afla într-o cumplită turburare de duh, mai tare măniindu-se decăt o leoaie a cui fură puii săi cei micuți răpiți și care își străflocă perii. Alerga prin pădure fără de cărare și pre fața ei se vedea zogrăfită turbarea. Întună blăstămuri asupra lui Telemah: să nu voiască dumnezeii din cer ca să vadă săraca și ticăloasa Itaca, care nu se rușinase a o prețui mai mult decăt nemurirea. Aceste cuvinte aspre și batjocoritoare răsbătură pănă la cel mai dinlontru ale inimei lui Telemah.

Totuș, nefericita Calipso nebunește cănd vrea să piarză pre un nevinovat, pre care însăși îl puse întru acest adănc de nevoi. Dar, ce întribuințare, rogu-te, ai putea face de o viiață nemuritoare, dacă ea te lipsește de volnicie, de virtute și de mărire? O viiață ca aceasta ar fi încă mai nefericită, pentru că vecuirea ei niciodată nu ar vedea sfârșit. Lacrămile Calipsei nu mai puțin prisosea decăt ale lui Telemah. El fuge la cele mai dinlontru ale pădurei, ca să-și ușureze durerea, vărsa lacrămi amare și slobozea strigări asemene răgirei unui leu. Se făcuse macru și ochii lui cufundați în cap era plini de văpaie mistuitoare. Veseliia feaței lui, frumseața lui și grosniciia lui cea boierească nu se mai vedea în fața lui.

Nu e mijlocire mai bună de a birui dragostea, fără fuga. Diript aceaea, Telemah se biruie de sila păcatelor și lasă pe nefericita Calipso de tot ajutoriul lipsită, căriia viața îi este nesuferită și de care moartea nu vrea să se apropie. Toate adămănătoarele sale însușiri era perdute și, nemăngăiată și surupată într-un adănc de necasuri, se trase în groapa sa, care o umplu de vaiete. Întră aceaea, vănturile îi sânt părtinitoare lui Telemah și înflă acum pănzele care se întocmesc, iar corabiia despica spumatele unde. Un vănt blănd da semne de o navigație norocită, învărtindu-se ca cănd s-ar juca în pănze, îmbărbătă corabiia și-i diede o mișcare ușoară. Una unișoară nădeșde a sa, iubit al său pretin Mentor îi arătă fără fățărie în ce primeșdii fură tinerețele lui acolo, în isola Calipsei, și turburările cele dinlontru care le-a suferit.

Altmintre, foarte dorește Telemah a ști cum virtutea te cheamă ca să te întorni la Itaca, de unde își trage născuta, a vedea pre Ulise spre a isbăndi batjocurile care răii vor fi făcut mumei sale, Penelope. Aceastăși virtute nu te lasă a te dat spre o patimă nebună Calipsei, carii te scăpară dintru atătea primeșdii. Fiind tu tirănit de o patimă turbată, nu te pricepi nemica, nicicum nu o sămțești și pui la uitare primeșdiile. Drumările îi adaose lui Telemah vărtute noao, îl feri de multe lovituri, care cu stricăciune l-ar fi vătămat. Scăderile ce le făcuse, ca-lipsa și pierzarea din dorirea și sburdarea cu Calipsa, nu puțin i-au fost adaos înțelepțiia.

***

Fără a fi grea și neplăcută osteneală, tribuie să pun capet tomului I și să vă las acum, că este de lipsă să mă duc, nu mai este slobod să mai amăn. Nu sânt eu cel mai pățit și mai cu curgere de graiu decăt toți și strărup aici vorba, zicănd tutulor că nu sânt harnic să spun toate dătoriile cu care sântem legați cătră dănsul, Petru Maior – Mitru Perea, „vestit căntăreț“ și traducător.