Corul transformat în cortegiu

Numele lui Visar Zhiti nu este prea cunoscut românilor. De fapt literatura albaneză s-a impus la noi printr-un singur nume, Ismail Kadare, iar dimensiunea universală a operei sale (traduse în românește de Marius Dobrescu) a contribuit la menținerea numelui său în prim-plan. Visar Zhiti s-a născut în 1952 la Durrës și a absolvit Facultatea de Litere din Shkodra. A fost arestat și închis opt ani de regimul Hoxha pentru vina de a fi scris poezie decadentă (pregătea publicarea unui volum de versuri). Poezia lui Zhiti a fost publicată abia după căderea Cortinei de Fier. Volumul de debut, Kujtesa e ajrit (Memoria aerului), din 1993, s-a bucurat de un succes remarcabil, iar autorul lui a fost recompensat cu Premiul Republicii Albania pentru literatură. Și celelalte volume de versuri s-au situat în proximitatea valorică a primului. De o critică favorabilă s-au bucurat și romanele sale. Opera condensantă în ultimii treizeci de ani a fost tradusă în numeroase limbi. Zhiti a primit premii internaționale importante, în special în Italia. Chiar dacă încă necunoscut publicului românesc larg, din opera sa a fost tradus în 1997 de Renata și Luan Topciu volumul de versuri Psalm, iar romanul Funerali i pafundëm (sub titlul Funeralii nesfârșite) a apărut pentru prima dată la Editura Leda în 2008, în traducerea lui Luan Topciu. O ediție recentă și revizuită a lucrării a fost publicată în 2020 la Editura Asdreni. La aceeași editură a fost publicat cu un an înainte și romanul Flatra e mundur (Aripa frântă), tradus de Luan Topciu și Renata Melonashi.

Cortegiul fără de sfârșit este un roman atipic, mai degrabă un antiroman, o proză răzvrătită, nesupusă convențiilor, un text posibil de caracterizat în termenii în care Romul Munteanu a îmblânzit la noi Noul Roman Francez prin Preludii la o poetică a antiromanului. Cortegiul fără de sfârșit pare să submineze până și conceptul de antiroman, pe care Sartre îl vedea captiv în aparența și contururile romanului. Se prezintă mai degrabă ca o epopee în trei părți inegale: „Neagră pribegie“, „Elipsa și corona“ și „Antifuneraliile“ (epilog) și 66 de cânturi, deschise de o „filă ruptă de la sfârșit pentru a fi citită la început“. Textul lui Zhiti redă parcursul unei mulțimi indefinite, inconsistente, într-un marș spre moarte. Certamente traiectul este stabilit după coordonate ideologice și după imboldul turmei, ca o parabolă a întunecatului secol XX:

… Să mergi departe. Cu cât mai multe picioare în marș, cu atât mai puțină oboseală. Când te afli împreună cu mai mulți oameni, se naște în tine simțământul de putere, stimulat și de mers. Capetele sunt periculoase. Fiecare cap are gândurile lui, proprii. Gândurile diferite strică treaba totdeauna. Gândul comun, gândul unic face călătoria mai ușoară. Acest gând seamănă cu steaua călăuzitoare a caravanei, care strălucește la fel pentru toți. Și ea, acolo, în depărtare, merge împreună cu călătorii și arde ca rana altuia, rană care nu doare niciodată. Este mult mai bine să nu gândești deloc, fiindcă, astfel, nu obosești și eviți îndoielile care totdeauna devin piedici. Să mergi! Numai să mergi!“ (p.11)

Cortegiul, mânat de forțe opresive și de instincte, înaintând spre o destinație improbabilă, îmboldit de cvasiprezența unui coșciug, are gravitatea celui din Cartea șoaptelor a lui Varujan Vosganian. Mulțimea este menținută de simpla dorință de aliniere la norma impusă, de răspunsul adecvat la marile curente ideologice ale încheiatului secol. „Cortegiul pandemiilor ideologice“, cum îl numește traducătorul, Luan Topciu, un cortegiu alcătuit din „personaje-măști“ și „personaje-voci“, înaintează în succesiunea de cânturi ale epopeii, ca istoria nivelatoare însăși, lăsând în urmă spații și vremuri, luate împreună, înțelese împreună, într-o pastă topologică încă neînchegată: „Mergeam și tot mergeam. M-am uitat înapoi. Am văzut încă o dată cimitirul care se micșora și albea ca o turmă de oi nemișcată în arșița miezului zilei. Soarele mi se păru rece ca o tigvă […]“ (p.31). Peisajul (post-)apocaliptic e populat de buncărele lui Hoxha, la care a lucrat unul dintre personajele-voci, de cimitire, de orașe părăsite, de locuri aride, pietroase. O Albanie transferată de sub autoritatea otomană sub cea comunistă, o Albanie laicizată fără voia ei, se regrupează în convoiul mortuar, incert ca trecutul țării, ascuns în aceeași ceață ca în opera lui Kadare: o Albanie care trăise, în cortegiu funerar, morțile succesive ale lui Stalin, Mao și Enver Hoxha: „Când a murit Enver, măreția lui era falsă, ca orice îi aparținuse lui.“ (p.57)

Albania în cortegiu intră în a doua jumătate a epopeii sub anotimpul ploilor, noroaielor și blestemelor – o imagine identificabilă și în opera lui Kadare –, condusă fiind de un sicriu intuibil, de o ideologie îmbălsămată: „Ne conduce un sicriu care uneori se vede, alteori dispare […] Sicriul răspândește o duhoare de hoit care putrezește…“ (p.136). Sicriul care încă ghidează mulțimea în convoi, în care se închide istoria putridă a supunerii, păstrează greutatea: „Un tânăr din urma noastră îmi spunea cu glas înduioșat, fiindcă pe un umăr purtase și el, puțin, sicriul, că greutatea purtată de noi în spinare avea importanță internațională extraordinară și că noi trebuia să avem grijă ca statele străine să nu ni-l fure“ (p.161). Jurnalul acestui parcurs, puternic poetizat: „Aiurit, am ridicat capul și am văzut cerul înlemnit, ca un sicriu mâncat de stele-viermi“ (p.166), pe alocuri cu cânturi sau pagini lipsă, cu pagini șterse, cu pagini-interjecții, este unul în care se înscrie toată durerea mărșăluirii printr-o viață furată, închisă, robită ideologiei îmbălsămate, dar încă transmițând izul stătut al istoriei nesupuse demitizării. Tulburătoare și dramatică este această relatare cu intarsii poetice, această alegorie a istoriei care suprimă sub propria greutate omul supus mulțimii și pe cel de dinafara ei, fiecare „un sicriu viu al morții care nu moare, pe umerii altuia și ai lumii“ (p.203), care suprimă până chiar și imensul poem al schimbării aparente: „Cortegiul funerar nesfârșit continua drumul lui nesfârșit în noul mileniu. Se părea că nimic nu se schimbase.“ (p.207), el însuși parte încă neînchegată a marșului funerar.

Cortegiul fără de sfârșit este o carte tulburătoare despre o Albanie interioară, asumată de Zhiti, care păstrează vie durerea din vechea tragedie grecească. E de fapt aria improvizată pe care corul de personaje-măști îl intonează repetând vocea clară și gravă a unui choragos, rol pe care și-l asumă Zhiti până la capăt.