Daniela Krien, „Iubirea în caz de urgență”

Daniela Krien – considerată vocea emblematică a noii generații de prozatori germani – s-a născut la Neu-Kaliß, Germania de Est, în 1975. În 1999 s-a mutat la Leipzig, unde locuieşte şi acum cu cele două fiice. A studiat la Leipzig comunicarea, mass-media, dedicându-se şi studiilor culturale.

Din 2010 este scriitoare liber profesionistă. Romanul ei de debutCândva ne vom povesti totul (2011), al cărui titlu este un citat din Fraţii Karamazov, s-a tradus în 15 limbi şi a fost ecranizat de Emily Atef. În 2014 publică volumul de povestiri Muldental. În 2015 a primit Premiul pentru debut Nicolaus Born. În 2020 i s-a decernat Sächsischer Literaturpreis pentru scrierile ei în proză. Romanul Iubirea în caz de urgență a fost numărul 1 pe lista bestsellerurilor Spiegel timp de trei săptămâni şi drepturile lui de traducere sunt vândute până acum în 21 de ţări.

Iubirea în caz de urgență este un roman emoționant despre iubirile, alegerile și destinele a cinci femei. Pe Paula, Judith, Brida, Malika și Jorinde le unesc fie soarta, fie legăturile de sânge. Sunt cât se poate de diferite, dar toate caută fericirea, care se dovedește trecătoare, și fiecare dintre ele va trebui să navigheze, în felul său, spre un liman.

Un cerb iese din pădure.

Vine mai în față, se uită în jur și începe să pască. Mă nâncă plin de candoare. Din când în când, înalță capul, aruncă o privire de jur-împrejur și continuă să pască.

Între punctul ei de observație din copac și cerb sunt circa o sută cincizeci de metri. Între ei se întinde niște pământ înțelenit – o poiană sălbatică plină de ierburi înalte, din care se ridică din când în când păsări.

Brida lasă în jos binoclul și pune la ochi o pușcă ima ginară. Țintește, trage, nimerește. Apoi se apleacă și se sprijină de parapetul crăpat. Se aude cum pârâie lemnul vechi. A fost atacat de insecte. În toate colțurile punctu lui de observație se întind pânze mari de păianjen cu o pradă bogată în ele.

Picioarele îi tremură când simte niște mâini aspre plimbându-i-se de-a lungul părții interioare a coapselor. Götz îi trage fusta în sus. Încă o dată ridică Brida capul și privește dincolo de poiană spre soarele care apune. Cer bul se întoarce și dispare în pădure.

Brida închide ochii.

O iau înapoi pe drumul șerpuit, peste coline, spre casele de vacanță.

Greierii țârâie; de două ori dau în drumul lor peste șerpi de casă. Götz o ține de mână și imprimă ritmul. Când ajung la indicatorul de intrare în localitatea Holler shagen, Götz îi dă drumul la mână și arată spre cer. Un stol de cocori zboară deasupra lor. Din buzu narul drept al canadienei lui iese un colț al chiloțelului ei. Preț de o clipă, Bridei îi trece prin minte ideea fantas ma gorică de a-l lăsa acolo. Svenja l-ar descoperi și atunci…

Și atunci?

Gândul la copii o face să apuce colțul și să tragă chi loțelul din buzunar.

Fetele vin spre ei alergând. Patru ani crescuseră Götz și cu ea copiii împreună, apoi Brida s-a despărțit de el.

O nouă încercare le-a mai dăruit un an în plus de viață de familie. Acum, Hermine și Undine au unspre zece și nouă ani, iar Götz și Svenja formează de peste doi ani un cuplu.

*

Înainte să apară Svenja, Brida percepuse separarea numai ca pe o modificare a condiției relației lor. E drept că Götz și ea nu mai trăiau în același loc și nu mai împărtășeau viața cotidiană, dar se mai culcau împreună și ea avusese mereu sentimentul că un singur semn clar ar fi fost suficient pentru un nou început.

Căzuseră de acord asupra „modelului cuibului“1: copiii rămâneau în casă, iar părinții locuiau acolo cu schimbul. Când Brida locuia cu fetele, Götz dormea în atelier, iar pentru zilele ei fără copii, Brida avea o ca meră într-o locuință cu mai mulți locatari și menaj comun.

Discutau în mod regulat foarte rezonabil despre interesele copiilor. Sărbătoreau împreună Crăciunul și Paștele și se duceau împreună în vacanță.

Dorința unei despărțiri adevărate nu venise din partea ei.

Odată când Götz a venit să stea iar în locuință cu copiii și Brida își strângea iar lucrurile, el a rugat-o să mai rămână. Au cinat împreună. Își amintește și astăzi ce mâncaseră: salată făcută din fetică și roșii și sâmburi de pin prăjiți, spaghetti cu sos carbonara vegan și la desert o mousse au chocolat preparată de ea. Tot timpul Götz îi evitase privirea și, când copiii au sărit de la masă și au alergat în camerele lor, s-a ridicat și el și s-a dus după ei.

Abia mai târziu, după ce fetele au adormit, a ajuns la subiect:

A cam venit timpul să divorțăm, i-a spus și a adăugat încet: Dar nu trebuie să fie imediat.

*

La scurt timp după aceea i-a văzut pe amândoi în oraș.

Stăteau în fața unei cafenele – Svenja în fustă mini și cizme înalte, Götz în blugi și un pulover pe care nu i-l știa. Svenja se uita în sus la el. Era micuță și delicată și, în ciuda tocurilor înalte, de-abia îi ajungea până la umeri. Își lăsase capul pe spate, așa încât vârful cozii ei de cal îi atingea spinarea. Zâmbea și își trecea arătă ­torul drept peste pieptul lui.

Brida n-a mai putut să facă nici un pas. Durerea a lovit-o dur și neașteptat. S-a ținut strâns de ghidonul bicicletei și s-a uitat spre ei.

Până atunci nu-și ascunseseră aventurile, chiar își povesteau unul altuia despre ele și făceau comparații. Însă nici o altă femeie și nici un alt bărbat nu avuseseră vreodată o șansă reală. Și de aceea noii parteneri de amor dispăreau așa cum apăruseră – pe neobservate și în cele din urmă fără importanță. De data asta însă, ea nu știuse nimic.

Nici măcar atunci când el a luat capul celeilalte fe mei între mâinile lui, aplecându-se spre ea și sărutând-o lung, Brida n-a putut să-și întoarcă privirea. A conti nuat să se uite în urma lor și atunci când el i-a luat, zâmbind, mâna și a intrat cu ea în cafenea. După care au dispărut în întunericul localului.

Când picioarele au ascultat-o din nou, a pedalat după primul colț de stradă și a sunat-o pe Judith.

În cabinetul doamnei doctor Gabriel n-a răspuns nimeni. Era o miercuri după-amiază. Și telefonul mobil al lui Judith era închis. O fi fost pesemne la calul ei.

Brida s-a dus să ia copiii. I-a cărat în sus pe scări până în casă, a ajuns în living și s-a lăsat să cadă pe sofa. Teama ei era îndreptățită. Știa asta. Și când Judith a sunat în cele din urmă, i-a spus fără înconjur:

Are pe alta, și de astă dată e treabă serioasă.

Dacă ar fi să mai plece o dată la Hollershagen, atunci fără Svenja!

Götz dispare cu fetele în casa numărul 7. Brida des chide ușa casei numărul 8. Perete-n perete își petrece ea vacanța cu noua lui iubită, iar cuvintele de-atunci ale lui Judith îi răsună în cap.

Îl vrei înapoi numai pentru că acum nu-l poți avea. Dacă îi dă papucii celeilalte, n-o să-l mai vrei. N-ai nevoie de el. Te descurci singură.

În spate, spre apus, sunt terasele caselor de vacanță, separate între ele de garduri vii care-ți ajung până la umeri; orice vorbă care nu este spusă în șoaptă ajunge inevitabil la vecin.

Brida stă acolo și fumează. Vântul suflă fumul ală turi, spre Svenja și Götz, care stau și ei tot afară. Vorbesc despre ziua următoare, compară prețurile celor care în chi ­riază bărci și-și planifică ruta pe care să meargă cu caiacul împreună cu copiii.

În mâna dreaptă i-a intrat o așchie din lemnul de la locul de observație al vânătorului. Scoate o pensetă, trage așchia afară și o azvârle cu arătătorul peste gardul viu.

*

La cină, o observă pe Svenja. Nicio umbră de îndo ială pe chipul ei. Pe jumătate dezgustată, pe jumătate fascinată, Brida își contemplă învingătoarea. L-a cucerit pe Götz cu trupul ei tânăr, care n-a născut copii, n-a trecut prin boli grave, n-a avut crize și nu cunoaște decât sportul și alimentația sănătoasă. Și cu spiritul ei proaspăt, care nu-i nici prea profund și nici prea super ficial. Atât de sigură este de Götz, încât a fost de acord atunci când copiii și-au dorit vacanța cu ambii părinți.

Nu mai suportă s-o privească pe Svenja și-și în dreaptă atenția spre Götz. Acesta își mișcă vârful picio rului drept în sus și-n jos, evitând să se uite în ochii ei.

Când Svenja se duce cu fetele la bufet, ca să apuce să mai mănânce, îi spune încet:

Asta-i o greșeală.

Care anume este greșeala? întreabă ea.

Știi tu, îi șoptește el.

Mai târziu, Götz joacă volei cu Svenja, fetele și alți câțiva turiști. Svenja compensează statura ei micuță cu rezistență și cu faptul că e mereu gata să-și asume riscuri. Se trântește în nisip, se ridică iute din nou, sare și aleargă și-și trimite mingea cu forță peste plasă. Her mine se străduiește să țină pasul cu ea, iar Undine mai degrabă le-ncurcă.

Nici Brida nu știe jocuri cu mingea. Încă de când era mică se ghemuia și se dădea deoparte, când venea mingea spre ea. Se rănea tot mereu și nimeni n-o voia în echipă. Intră înapoi în casă, le duce fetelor sticle cu apă și un spray contra țânțarilor, merge apoi mai de parte până la podețul de pe mal și privește o clipă lacul.

De pe o pășune din apropiere aude vacile mugind. O fac de zile întregi.

Ar vrea să se ducă la Götz ca să-i spună asta și să-l roage să meargă cu ea la țăran. Dar nu dă curs impul sului ei. El nu mai este omul pe care să se bizuie. El nu mai este bărbatul ei. Trebuie să și-o spună. Tot mereu: „El nu mai este bărbatul meu“.

*

Brida a știut imediat că Götz va deveni bărbatul ei.

Locuia deja de-un timp în Leipzig, însă locuința ei nu era încă amenajată complet. Când a intrat în maga zinul lui Götz, a sunat un clopoțel. Câteva clipe a fost singură cu mobilele vechi restaurate. Prețurile erau scrise de mână pe bucățele de hârtie și plasate decent. Cel mai mult i-a plăcut un pat de copil. Partea de la cap și de la picioare era pictată cu flori, iar culorile erau îm prospătate numai din loc în loc. Erau flori de munte – gențiane și floarea-reginei. S-a așezat cu precauție la marginea patului și, cu toate că nu-și dorea neapărat un copil, s-a gândit să cumpere patul.

A auzit pași în spate. Și deodată el era în fața ei.

Și-a șters mâinile de pantalonii murdari și a salutat-o cu vorbele:

Din păcate, patul nu este de vânzare.

În acest moment, s-a făcut întuneric. O rupere de nori… și grindina a început să lovească în geamurile vitri nei. Brida s-a ridicat.

Vedeți, așa se întâmplă când sunt supărată, a spus fără vreo urmă de ironie în glas.

El s-a uitat afară la furtună și înapoi la ea. De parcă ar fi crezut în puterile ei. Dar apoi, de-abia perceptibil, a început să zâmbească. Mai întâi cu ochii, care s-au îngustat ușor, iar apoi zâmbetul a ajuns la gura lui.

Brida l-a simțit în tot trupul. Ceva a învăluit-o. Inima a-nceput să-i bată nestăpânit. Brida stătea foarte liniștită. Mâinile îi erau ude de transpirație. Grindina lovea în geamuri, ușa s-a deschis brusc și clopoțelul a sunat furtunos.

Alți doi clienți au intrat în magazin.

Momentul magic trecuse.

În timp ce Götz oferea celor doi – o pereche udă leoarcă – o cafea și le vindea două scaune Thonet2 de cafenea, Brida scotoci prin jur. După aceea îl urmă în atelier.

Acolo se afla un dulap pe o bucată mare de carton. Era smălțuit într-un alb natur, cu două uși de sticlă și patru rafturi, și era exact ceea ce căutase. Götz îi istorisi proveniența dulapului așa cum ai relata biografia unui om – că dulapul fusese montat în anii ’20 în cabinetul și laboratorul de chimie al unei școli rurale săsești și că de atunci, în următorii aproape nouăzeci de ani, deve nise martorul tăcut al istoriei schimbătoare a clădirii. Școala fusese transformată după sfârșitul războiului într-un cămin pentru refugiați, devenind apoi iarăși școală, după care sediu pentru perfecționarea pregătirii profesorilor, și în cele din urmă cabană pentru tineret.

Majoritatea mobilelor vechi nu putuseră fi salvate, erau putrede sau mâncate de cari. Numai acest dulap stătuse singur într-o încăpere micuță, caldă, dinspre sud, acoperit și conservat. Când îl găsise Götz, în in teriorul lui se afla o colecție de eprubete și de baloane de sticlă.

Își trecu mâinile peste lemn și-i zise un preț nici decum modest. Brida spuse fără să șovăie „Da“.

Când se întoarseră în spațiul comercial pentru a dis cuta la tejgheaua unde era și casa, ploaia încetă la fel de brusc precum începuse. Soarele bătea acum puternic și camera se lumină toată. Când îi ceru numele și adresa și auzi răspunsul Bridei, Götz dădu râzând din cap. Iar Brida repetă ceea ce spusese.

Brida Lichtblau? întrebă el și se uită demonstrativ afară în albastrul limpede al cerului.

Da, spuse ea, Lichtblau, ca Licht și ca Blau.3

Iar el îi scrise numele pe o foaie și puse un semn de exclamare după nume.

*

Götz a venit personal ca să livreze dulapul.

L-a dus, desfăcut în bucăți, la etajul trei. Pe fiecare din tre părți era notată cu creion poziția. Fundul dula pului și pereții laterali se vârau unele într-altele, întreaga mobilă se monta fără cuie și șuruburi. După o jumătate de oră, dulapul era gata.

În timp ce Götz se spăla pe mâini la baie, Brida a pregătit cafea.

Era vară, s-au dus pe balcon, au privit curtea interi oară plină de verdeață, au ascultat vocile copiilor care se jucau. El a vrut să știe ce făcea Brida și ea a spus:

Mă fac scriitoare.

Din buzunărașul de la pieptul cămășii, Götz a scos o țigară și din buzunarul pantalonilor o brichetă.

Ne putem face așa ceva?

Întrebarea a derutat-o.

Scuze, a adăugat el, n-am vrut să fiu nepoliticos.

La subsuorile lui se formaseră pete de transpirație. Se uită fix la ea. Bridei i se păru că această privire pă trunde în capul ei, în fiecare circumvoluție a creierului ei, până în centrul Eului ei.

În loc să-i răspundă la întrebare, i-a povestit despre copilăria ei la Mecklenburg, despre instruirea ei pentru a deveni maistru de vânătoare, despre cele patru semes ­tre în știința silviculturii urmate într-un oraș mic de lângă Dresda și neașteptatul răspuns afirmativ al Institu tului German de Literatură. Lăsase baltă studiul, renun ­țase la camera ei la WG4 și se mutase la Leipzig.

Povestirea cu care concurase țâșnise pur și simplu din ea. Într-o dimineață se așezase la masă și începuse să scrie. Un curent o preluase, o dusese cu el, o mânase înainte și, cândva, niște zile mai târziu, o lăsase iar la țărm și, împreună cu ea, povestea ei terminată.

La asta mă refer, spuse Götz, exact la asta.

Când s-a ridicat să plece, ea l-a însoțit până în casa scării.

La despărțire, s-au privit în ochi. El i-a strâns mâna cu căldură și ferm, după care a împins-o ușor înapoi de pe prag în locuință, a închis ușa și a sărutat-o.

*

Brida părăsise teafără și nevătămată la nouăsprezece ani casa părintească. Acum, cu aproape douăzeci de ani mai târziu, i se pare că în acest timp i-ar fi fost rupte toate oscioarele, pielea jupuită de pe trup, părul smuls, încrederea furată și visurile sfărâmate. Nu mai are nimic de-a face cu ființa care fusese odată.

Alăptatul îndelungat îi transformase sânii în înveli șuri goale, nopțile nedormite îi imprimaseră umbre pe chip, iar lacrimile i-l scobiseră.

Știe acum mai multe decât atunci, dar la ce-i folosește?

Atunci ar fi trebuit să știe. Atunci când l-a întâlnit pe Götz. Când era tânără și putea să scrie. Înțelepciunea bătrânilor i se pare lipsită de valoare. Pe tineri nu-i in te resează, iar bătrânii sunt prea bătrâni ca să mai poată face ceva cu ea.

Șade în sala de mese a conacului și se uită la familiile străine, la copiii mici care se smiorcăie, la adolescenții îmbufnați. Propriii ei copii dorm încă, și nici urmă de Götz și Svenja. Nu poate să mănânce nimic. Își bea nu mai cafeaua.

De luni de zile n-a mai scris. Ultima tentativă n-a produs decât fraze necaptivante, fără răsunet, fără farmec.

Nici corpul ei nu mai este captivant. De parcă acesta și-ar fi uitat posibilitățile. Odată cu divorțul, Götz a stins plăcerea Bridei. La fiecare întâlnire el i-o reaprinde, la fiecare despărțire i-o stinge la loc. Ea-l iubește și urăște pentru asta.

Și apoi îl vede stând la automatul de cafea. Singur. Se întoarce spre ea și surâde.

*

Spre amiază se urcă amândoi în camionetă ca să ia pizza. Copiii stau la lac și citesc. Svenja urmează un curs de yoga. Puțin după ce trec de satul de vacanță, Götz virează într-un drum forestier. Își parchează vehiculul bine ascuns între copaci și întinde un pled pe platforma de încărcare.

Brida plânge.

Nu trebuie s-o facem, zice el încet.

Dar Brida trebuie.

Mai târziu îl întreabă ce-l ține la Svenja.

Este nepericuloasă, spune el, are talentul să fie fe ricită. Este pur și simplu pe lume, înțelegi ce vreau să zic? Götz inspiră și expiră zgomotos: Sunt epuizat, am nevoie de ceva simplu și ușor, Brida. Îmi trebuie râsete seara.

Ce altceva? vrea ea să știe.

El ezită.

Suporți răspunsurile la întrebările tale?

Ea dă din cap că da.

Apoi el tace o vreme. Brida știe că nu refuză să-i răs pundă. Dar este zgârcit la vorbă și precis.

Svenja, continuă în cele din urmă, nu se ia în serios. Mă susține și își lasă propriile necesități pe planul doi.

Iar eu n-am făcut așa?

Ba da, sigur, dar îți venea greu. Ai suferit din cauza asta. Și pentru că sufereai, nici copiii, nici eu nu eram fericiți.

Nu vrea să plângă acum. Își reține în piept durerea și lacrimile și replicile care ar fi doar minciună. Tot ce spune Götz este corect. Și, pentru că este corect, spe ranța își pierde sensul. Căci Brida tot Brida este, iar Götz tot Götz este. Brațele lui sunt încolăcite strâns în jurul ei când menționează în treacăt că Svenja vrea un copil. Brida se desprinde din îmbrățișarea lui și se ridică.

Să nu faci asta, spune ea.

Poate este bine așa, Brida, răspunde el. Doar tre buie să ne continuăm viețile. Fără să ne avem unul pe altul.

Vrei asta? întreabă ea.

Nu, spune el, asta n-are nimic de-a face cu vrutul.

O ia de mână și și-o pune la obraz.

O iubești?

Îmi place foarte mult. Dacă aș iubi-o, n-ar fi ceva simplu și ușor. Atunci ar fi ca la noi.

Brida inspiră adânc. Fiecare întrebare este pericu loasă. Fiecare răspuns poate fi prea mult.

Cum este la noi? îl întreabă.

El se uită la ceas.

Voiam să luăm pizza, șoptește el, o să ne aștepte.

Götz, cum este la noi?

El își trece mâna peste chip înainte să vorbească.

Mai ții minte cum le-ai spus fetelor că nu știi ce te-a mânat când ai optat pentru copii și deci contra scrisului? Îți amintești de fețele lor?

Da, își amintește. Hermine își luase surioara de mână și o trăsese până-n camera lor. Înăuntru au con struit o baricadă. Brida și-a cerut scuze prin ușă, le-a jurat că nu asta a vrut să spună, că și-a dorit mereu copii și că fiecare zi cu ele o face fericită.

Și chiar era adevărat ceea ce spusese, cu toate că ele îi pierduseră textul din computer. Munca a multe luni fusese ștearsă, distrusă pentru totdeauna. A plâns, a în jurat și a spus lucruri pe care mai bine nu le-ar fi spus niciodată.

Își amintește și de restul zilei. De simbioza agresivă tată–fiice. De frontul comun făcut împotriva ei.

1 „Nestmodell“. Practicat adesea în Germania când părinţii se despart; uneori ca soluţie provizorie. Este una dintre formele „modelului alternativ“ („Wechselmodell“). Explicat pe scurt în text chiar de autoare.

2 Michael Thonet (1796–1 871), producător de mobilă german, mare inventator şi inovator al timpului. A inventat metoda de curbare cu abur a lemnului. Scaunele stil Thonet sunt celebre.

3 Licht înseamnă în germană lumină, iar Blau, culoarea albastră.

4 Prescurtarea cuvântului Wohngemeinschaft, locuinţă în care fiecare chiriaş are camera lui, dar împarte cu ceilalţi spaţiile comune: baia, bucătăria, eventual livingul.

Traducere de Daniela Ștefănescu

(Roman în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu)