Cartea jurnalistului american de origine indiană Fareed Zakaria, pe tema mult dezbătută a transformărilor postpandemice, pornește de la ideea că ritmul lumii noastre „profund interconectate“ va deveni și mai accelerat, motiv pentru care prima „lecție“ pe această temă sună ca un avertisment: „Puneți-vă centura de siguranță.“ Absolventul de studii politice de la Harvard nu pregetă să își așeze comentariile sub umbrela unui citat din Lenin, care spunea că „Sunt decenii în care nu se întâmplă nimic și sunt săptămâni în care se întâmplă decenii“.
Afirmația că molimele au însoțit mereu istoria îi prilejuiește autorului o reamintire a epidemiei pomenite de Homer în Iliada, percepută ca pedeapsă divină la adresa lui Agamemnon, sau a celei din Istoria Războiului Peloponesiac de Tucidide, care punea pe seama ciumei din Atena înfrângerea vremelnică a democrației, Ciuma bubonică medievală e înfățișată ca „prima armă biologică folosită în Europa“ (mongolii ar fi catapultat cadavre de ciumați într-o fortăreață genoveză), ceea ce a avut drept urmare mari schimbări în plan economic (destabilizarea nobilimii din cauza scăderii forței de muncă) și spiritual (Renașterea și apoi Reforma survenind ca urmare a ierarhiilor zdruncinate, inclusiv în religie). Aici, părerile sunt împărțite, mulți considerând că aceste tulburări, conducătoare în cele din urmă la iluminism, au fost produse de un complex factic, între care nu poate fi neglijat impactul cunoașterii islamului și în general a Orientului (mă alătur celor care spun, în glumă, că iluminismul s-a născut din aburii… ceaiului importat din China, care a clarificat mințile încinse ale romanticilor).
Desigur, un cititor european al zilelor noastre va surâde la formulări precum „ieșirea Europei din încremenirea medievală“, sau la punerea acestei „ieșiri din încremenire“ și în general a „spiritului introspecției sociale“ pe seama boleșnițelor, dar cartea face o compilație utilă a cercetărilor multor experți. Snt citați William McNeill (Plagues and Peoples), Joshua Lederberg, Nassim Nicholas Taleb, Peter Daszak, Rob Wallace, Jared Cohen și mulți alții. Concluziile sintetizate sunt pe înțelesul tuturor, precum aceea că, în ciuda globalizării, până la urmă țările se vădesc a fi pe cont propriu („toată lumea este interconectată, insă nimeni nu deține controlul“). „Cu alte cuvinte, lumea în care trăim este deschisă, dinamică – și astfel, aproape prin definiție, instabilă […] Fiindcă în orice sistem, dintre aceste trei caracteristici – deschis, dinamic, stabil –, nu poți să ai decât două. Un sistem deschis și dinamic, asemenea lumii în care trăim, va fi în mod inerent instabil. Unul dinamic și stabil va tinde să fie închis, asemenea Chinei. Dacă sistemul este deschis și stabil, va fi probabil mai degrabă lent decât dinamic. Gandițivă la Imperiul AustroUngar și Imperiul Otoman din secolul al XIX-lea: vaste, deschise, diverse – și șubrede“.
Lumea „mereu în priză“ pe care am creat-o în aceasă epocă a generat deja recente dezechilibre, între care cele trei mari crize ale secolului XXI (11 septembrie, criza financiară și COVID19 – „una politică, una economică și una naturală“), care au produs reacții neașteptate. Printre numeroșii savanți care au avertizat asupra ripostelor violente ale naturii, Fareed Zakaria comentează și operele unor scriitori (John Steinbeck, cu Fructele mâniei, carte inspirată din „cel mai mare dezastru ecologic“ american, Dust Bowl; sau britancul E.M. Forster, cu Mașina se oprește) ; referințe care fac textul său mai interesant pentru cititorii României Literare.
„Lecțiile“ postpandemice, pe care, parafrazând străvechile „oglinzi pentru principi“ , le-am putea numi „oglinzi pentru toată lumea, în epoca globalizării“ reiau direcții previzibile pentru secolul al XXI-lea și diverse teme legate de riscurile lumii bipolare. Deja a doua „Lecție“, numită În privința guvernării contează calitatea, conține critici la adresa eficienței unor guverne (de state importante și prospere) în gestionarea crizei actuale, critici la adresa populismului și excepționalismului. „O bună guvernare presupune o putere limitată, dar și linii clare ale autorității. În privinţa guvernării contează calitatea, nu cantitatea“. În linia viziunii lui Huntington privind America, autorul se teme că țara sa ar putea „s-o ia ușurel în jos și să se confrunte cu o combinație accidentală de economie dinamică și politică disfuncțională“. „Țara ar putea ajunge să fie mai degrabă orientată spre planul local decât spre cel global, pierzând la capitolul influență și inovație și consolându-se cu fantasma că este de-a dreptul excepțională.“
„Lecția“ a 3-a, Piețele nu sunt de ajuns, se referă la gestionările financiare și în general economice, un model pozitiv rămânând Danemarca, unde statul bunăstării și responsabilitatea individuală se îmbină eficient. „Lecția“ a patra, Oamenii ar trebui să-i asculte pe experți – și experții ar trebui să-i asculte pe oameni are drept subiect gestionarea crizei cunoașterii și prezintă știința ca pe un proces de invățare și descoperire, cu posibile eșecuri și dezamăgiri, în care apropierea de oameni trebuie să fie permanentă. „Lecția“ 5, Viața este digitală, pune problema declinului muncii, a timpului liber pe care nu toți știu să-l gestioneze, a relației omului cu computerul, cu bioingineria ș.a. Zakaria conchide optimist că importanța calităților pe care nicio mașinărie nu le poate înlocui va crește. „De-a lungul istoriei, oamenii au fost admirați pentru multe calități – altele decât puterea lor de calcul: curaj, loialitate, generozitate, credință, iubire. Tranziția la viața digitală este amplă, rapidă și reală. Dar poate că una dintre cele mai profunde consecințe ale sale va fi că ne va face să cultivăm ceea ce e omenesc în noi“.
Printre supărările ultramodernității (globalizare, alienare, migrație în masă…) e comentată, în „Lecția“a 6-a, Aristotel avea dreptate, suntem animale sociale, și urbanizarea. Mă voi opri mai mult asupra acestui capitol, deoarece Zakaria vede drept model posibil al viitorului „Parisul sfertului de oră“ (proiectul propus de primărița Anne Hidalgo și deja intrat în lucru: oricine să poată ajunge oriunde are nevoie, pe jos sau cu bicicleta, într-un sfert de oră); proiect care ar putea fi aplicabl și în București. „Faimoasele străzi ce flancau Sena au fost transformate deja în piste de biciclete și alei. Sfidând puternica reacție pro-mașină a mișcării vestelor galbene, Hidalgo a obținut o victorie răsunătoare la alegeri în timpul pandemiei și acum își continuă cu pași mari agenda. Popularitatea sa este de înțeles – nici măcar condusul unui Peugeot nou-nouț nu mai are același farmec dacă poți să ajungi rapid pe jos oriunde ai nevoie. […]Orașe precum Barcelona și New Yorkul au interzis accesul mașinilor pe unele străzi. Spațiile de parcare au fost transformate în locuri de luat masa în aer liber în conformitate cu normele de distanțare socială.“ Sunt citați și poeți, de la Wordsworth la E.B. White, și nu fără temei : „orașul este asemenea poeziei: comprimă întreaga viață, toate rasele și neamurile… și adaugă muzica și acompaniamentul motoarelor interne“.
„Lecția“a 7-a, Inegalitățile se vor accentua, pomenește încă un criteriu discriminator: sistemele de sănătate. Lupta pentru sănătatea tuturor oamenilor ar trebui să fie însă „o formă esențială a egalității pentru care luptăm“. „Lecția“8 : Globalizarea nu dispare, „Lecția“9, Lumea devine bipolară („Războiul rece este o opțiune“), „Lecția“ 10, Uneori cei mai mari realiști sunt idealiștii“, dau întemeiate motive de îngrijorare. Dar Fareed Zakaria își încheie alerta incursiune în viitor cu mesajul optimist că, în ciuda tendințelor dramatice, „putem face alegeri care să le modifice“.
Grete Tartler