Repoziționarea pe care a operat-o Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române nu doar că l-a așezat pe Ion Horea pe locul care i se cuvenea în canon (și anume, de cel mai important poet tradiționalist postbelic). În conjuncție cu noua perspectivă propusă în Istorie… cu privire la Ion Pillat (revelat ca întâiul nostru creator de poezie pură), criticul a rescris întreaga poveste a tradiționalismului poetic românesc. Transformat astfel, dintr-un bau-bau al moderniștilor, într-o modalitate legitimă ca oricare alta, căreia excesele „agricole“ ale lui Nichifor Crainic sau „îngerești“ ale lui Vasile Voiculescu nu-i anulează portanța. Poezia tradiționalistă de calitate, de la George Coșbuc și Octavian Goga încoace, până la contemporanul nostru Ioan Alexandru, a furnizat individualități artistice remarcabile. De asemenea, prin spirite de sinteză, ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Marin Sorescu, elemente tradiționaliste au infuzat modernismul și neomodernismul (ba chiar, prin La Lilieci, postmodernismul), dându-le trăsături neașteptate, originale în raport cu modelele europene.
Ion Horea nu a fost ultimul tradiționalist important din poezia română – acesta a fost șaizecistul Ioan Alexandru, cel de până la Imne –, însă a fost singurul care a continuat, în direcția imanenței lirice și a rafinării versificației, marea linie pillatiană. Pe care, desigur, a deturnat-o, dinspre tradiția munteană înspre Transilvania spirituală, căreia i-a aflat, înnoitor, alte valențe decât George Coșbuc, Șt. O. Iosif sau Octavian Goga. Prin Horea, poezia spațiului matricial transilvan face saltul de la mimesis la diegesis și devine, concomitent, un tipar intelectual și o stare de spirit. Tipar și stare în care emoția de moment și rânduiala ancestrală sunt organic împletite, se alimentează și se potențează una din cealaltă.
Plecat dintre noi în 2019, poetul și-a rânduit, într-un anume sens, posteritatea – sau măcar începutul ei –, lăsând încheiate nu mai puțin de șase plachete. Sub titlul Postume, ele văd acum lumina tiparului, în trei volume masive, sub îngrijirea atentă a Irinei Horea. Care, de prisos să menționez, a respectat voința testamentară a tatălui și nu a adăugat celor șase plachete nici un alt manuscris, în pofida faptului că, probabil, în arhiva poetului se vor mai afla atât creații originale (versuri, eseuri, note și articole), cât și, poate, traduceri.
Nici nu era, de altfel, nevoie de adaosuri. Cele trei volume de postume numără nu mai puțin de 569 de pagini, culese cu corp mic: o producție abundentă, mult peste habitudinile în materie ale literatorului român. Nu toate sunt elaborate în scurtul răstimp scurs între ultimul volum antum (Până-ntr-o zi, 2017) și plecarea la cele eterne. Sobra notă care însoțește ediția ne semnalează faptul că, probabil, unele volume sunt mai vechi, Legea pământului datând cu siguranță din 1987, iar altele, mai noi, Cărări fiind încheiat în 2016. Semn că, așa cum bănuiam, Ion Horea a fost nu doar un poet – înzestrat, cu alte cuvinte, cu har și inspirație –, ci și un profesionist al scrisului, care nu lăsa, conform dictonului antic, să treacă ziua fără să fi scris un rând. Un profesionist a cărui etică literară aspră (în care opera nu înseamnă imagine publică și aglutinare de simulacre pe rețelele de socializare, ci slujirea literaturii) ni se pare astăzi, în epoca fragmentarismului, de pe altă planetă.
Însă, la drept vorbind, dacă poezia este – cum spuneau atât Valéry, cât și Arghezi – îmbinarea infinitezimală de inspirație și efort creator, e limpede că această perseverență ardelenească a lui Ion Horea a reprezentat o măsură a normalității. Așa cum, în perioada totalitarismului, întoarcerea prin cuvânt la tradiție a fost o formă de refuz al schimonosirii identitare produse de ideologia comunistă, refugiul în poezie a fost, în anii noștri, o modalitate de refuz al superficialității și prezenteismului spiritual. În ambele ipostaze, creația literară a reprezentat instrumentul prin care spiritul vulnerat al poetului a redus lumea la o viziune estetică, purificată prin frumos și expurgată de scoriile cotidianului.
Am ales, pentru a reprezenta cele două talere ale „balanței“ istorice, tocmai texte din cele două plachete care, fiind precis datate de editoare, pot fi fixate în timp. În ciclul Viziuni, din Lege pământului (1987), poetul lansează acest „strigăt mut“, intitulat chiar Refuz, care, cred eu, nu ar fi trecut de furcile caudine ale cenzurii: „A mai trecut o clipă, și alta fără grabă/ Se lasă-n stăpânirea celei ce va veni,/ Și nimeni nu te-ascultă, și nimeni nu te-ntreabă/ De-aceas- tă-nmănunchere din fiecare zi./ Să vezi cât poate ochiul să vadă, și auzul/ De la un cap la altul, un strigăt, și atât!/ Dar lumi ascunse-n tine mărturisesc refuzul/ Și se întorc să-ți țină o clipă de urât,/ Și mișună prin spații, și nările ți-s pline/ De-acele turme mute de care nici nu știi,/ Din amintiri stelare cum nimeresc în tine/ Și-ți tulbură cerneala și cată prin hârtii.“ Peste trei decenii, în libertate, Ion Horea este frământat de aceiași „demoni“ interiori, acum înfățișați sub alte haine. În placheta Cărări, din 2016, în care modalitatea predilectă a devenit solilocviul – care, adresat divinității, devine adesea un psalm –, întâlnim printre multele poezii intitulate Jurnal, și următoarea meditație de liric transilvan mutat pe solul mustos al lui Arghezi: „De ce, de când, și cum, și până unde?/ Și urlu-n trupul meu ca fiara-n cușcă./ Ceva din ce-i afară mi se-ascunde,/ Ceva din ce-i în mine mușcă, mușcă./ Să-ntreb ce sunt, dar cine mi-ar răspunde?/ Se-aud departe pocnete de pușcă./ Ceva din ce-i în mine se ascunde,/ Ceva din ce-i afară mușcă, mușcă./ Prin Univers, învălmășiri de unde./ Din vinul nopții să mai beau o dușcă./ Ceva din ce-i afară mi se-ascunde,/ Ceva din ce-i în mine mușcă, mușcă.“
Se observă, bănuiesc, că acel element pe care îl numim tradiție nu mai are de mult înfățișarea concret-etnografică, de la Coșbuc, politic-naționalistă, de la Goga sau religioasă, de la Voiculescu. Formă sublimată până la transparența imaginarului, ea este, la Ion Horea, cel mult o aspirație – asumată și jucată, în același timp, dacă tot am vorbit de modernizarea tradiționalismului – către Edenul imaginar al copilăriei, văzută nu neapărat ca o vârstă de aur, cât ca o ieșire din timp. Căci timpul, de fapt, ipostaziat în amintire, este demonul care-l chinuie pe poet: „Să treci prin viață-așa, bocind întruna,/ Cercând astfel să faci și poezie,/ Cu-ntoarceri la ce-a fost copilărie,/ Cu drumul și hotarul, și comuna.// E totuși, vrei nu vrei, o nerozie/ Și poate-i vremea, mai întinde struna/ Dinsus de creanga unde-adastă pruna/ Rămasă-acol’ din toamna prea târzie.// Și viața însăși, tot ce-a fost mai dornic,/ O ții în amintire ca un ornic,/ Ori o întorci din depărtări astrale.// Astfel arată, chiar de la intrare,/ Pentru priviri din ce în ce mai rare,/ Menajeria visurilor tale.“ (45, din placheta Tăgăduiri. A doua carte a sonetelor, aflată în cuprinsul volumului Postume I).
Între înainte și după, în aceste postume create, cu siguranță, pe parcursul ultimelor trei-patru decenii, Ion Horea este un poet de o deconcertantă bogăție. Deconcertantă, deoarece ea se asociază cu o finețe și o precizie uluitoare a versificației, cu prefirarea infinitezimală a unei apreciabile culturi literare – care devine nu intertext, ci materie a poeziei lui Ion Horea – și, nu în ultimul rând, cu o disponibilitate de modulare polifonică a vocii din text. Rafinamentul versificației tinde nu către luxurianță, ci către simplitatea arhetipală, deși versul clasic al poetului ardelean nu e deloc vetust.
Adevărată codă simfonică a unei opere poetice de prim rang, Postume I-III cuprind, de fapt, mai multă poezie decât i-ar fi necesară cuiva pentru a fi considerat un scriitor important. Cele trei volume cu care începe posteritatea lui Ion Horea sunt o invitație la a-i reciti poezia, trecând-o atât în panteon, cât mai ales în acea bibliotecă mereu deschisă, din care, din când în când, când dorim să ne reamintim cum arată creația adevărată, scoatem câte o carte și citim, vorba lui George Barițiu, pentru bucuria pură a minții, a inimii și a literaturii.