Poeme de Leo Butnaru

Prieteni longevivi

Ar fi cea mai simplă constatare gândesc:

Bucurându-mă că am prieteni longevivi

înseamnă că și eu mai trăiesc.

Agendă de telefoane

Prima ta agendă de telefoane

a unui adolescent sătean

ce se orășeniza

fiind eminamente omul răscrucilor

acum vreo cincizeci de ani.

Plus unele note parcă zvâcnite

de incipient boem.

Agendă de telefoane

cam trei sferturi deja

post-mortem…

Ut pictura…

Goya, cauchemar plein

de choses inconnues…

Baudelaire

Spre-a întregi cu idei și sentimente ce veți citi

asociați-le cu tablouri de Goya sau Dalí

iar unde veți da de aluzii cubiste sau de vreo

Guernica din cuvinte, invocați-l pe Picasso.

Ceva mai complicat va fi cu pătratul negru

și el din slove, unele străine, altele de pe aici

sensul fiind iremediabil confuz, nicicum integru –

nimeni nu va pricepe ce-a spus ori nu Malevici.

Însă citiți înainte, amintindu-vă marea albastră

și marea pictură la flăcări de iad, raze de paradis

până și în atât de mâzgălita epocă, zisă a noastră

dându-le dreptate anticilor: Ut pictura poesis.

Apeducte

Câinele pământului păzește cerul apei de sus și din

subterane.

E micul cerber care bea undele filtrate de țărână, de lavă

murmurul lor reproducând eglogele apeductelor romane

în arcade de acorduri și acolade, rămășițele cărora mai

sunt

însemnul triumfului întru milenară, dar totuși trecătoare

slavă

din care o fi rămas și acest crochiu abstras, simplu

fragment

fără legătură, s-ar părea, cu ziua de azi, cu ziua de mâine

de nu ar fi atât de altfel ce-a mai rămas din apeducte – din

fostul imperiu roman, poate cele mai nobile ruine din

lume.

Vitralii în Toscana

Vitraliile parcelează lumina, modificându-i aurul culorii

pe care-o-nlocuiește cu alte culori, cu nuanțe în răsfire.

E multă mecanică în asamblările mozaicale, dar și tot

pe atâta geniu și artă-n contopire cu orga-n dezlănțuire

pe care nu o mai aud cum își urcă la cer inversa cascadă

când deja privesc vitraliile „de-acasă“, din simplă

mansardă

unde hrănesc porumbei cu bunătăți de la Metro și

Carrefour

cum s-ar zice – ca omul care-și urmează un ritual, o toană

de copil, făcându-și, oriunde, cu porumbii o mică pomană.

Trenul

I

Trecând de semafoare, trenul prinde de-a binelea viteză

și i se spulberă de pe vagoane frunzele căzute pe ele

cât stătuseră trase-n gară la îmbarcare. Într-o

după-amiază

frunzele ca fluturare de batiste la despărțirea de iubiți,

iubite

și de arhaica toamnă

în care, printre ramuri, repriză după repriză, ne

fotografiază

săgetătoarele, frântele blițuri ale fasciculelor de raze

prinzându-ne în geamurile vagoanelor

ca în ramă…

II

E un tren spre trecut și trecut spre toate trenurile care trec

spre o altă stație sau spre neant, mai repezi, mai încete

ducând viața lumii chiar spre frumusețile lumii mari

sau spre loc luminat, loc cu verdeață, locuri discrete,

unde nu-i durere, nici suspin, când trenurile ajung, toate,

la mal de râu, unde acarul devine barcagiu, funcționar

blând

grijuliu să nu cadă vreun călător în apa rece, iar biletul

costă puțin, un obol; sunt gata de plată cei ce așteaptă la

rând.

…Însă cât mai e până acolo, câte-un tren o ia spre viitor

și toate par în ordine, stații, cantoane, VIP-uri, cucoane

țignalul din gări, chiar de unii călători observă prin vecini

doar umbre, siluete, spectrele vidului prin șir de

vagoane…

Din secolul XX, anii ’70

Adolescență.

Prima iubire.

Îndoieli

confuzii aproape romantice

poate și mici contuzii, cicatrici (astea, uneori,

la examene, în studenție)

în amestec cu ceva fericire.

Dar vorba veche:

timpul le vindecă pe toate

timpul ce trece… –

o confirmă subsemnatul

invalid al dragostei fierbinți

de pe timpul războiului rece…

Sfântul X tăcere-de-aur

Din adâncul firii iedera muțeniei suie, cățărătoare,

prin piept, prin gâtlej, prin trahee spre amigdale, spre

gingii

de aici – și mai sus, în timpane. Când prea se dezlănțuie

vocea interioară,

tăcerea devine exterioară ca un lung prilej

de a-ți face bine ție însuți, de a-i face lumii bine

lăsând-o să vorbească pe săturate-n limbi străine din care

cunoști și tu câteva. Așa, pentru a tăcea în toate pe care le

cunoști

ca victorii ale cuvintelor nerostite asupra insipidelor ispite

pe când ești în refugiu, în exil în tine însuți

și te simți bine, uneori chiar excelent – asta

când nu doar taci, ci te arăți și foarte atent

la naufragiile vorbirii non-stop, vorbirii ce dă chix,

dă faliment – până și croncăniturile corbilor sună ca

niște greșeli gramaticale în

desăvârșita tăcere a câmpiilor înzăpezite

în tăcerea ta în desăvârșire

pe care o simți mult mai eficientă

mai atentă decât limba comună, de te gândești

să ți-l iei de protector pe sfântul X tăcere-de-aur în

intensa pălăvrăgeală universală, când

tăcerea e aproape ilegală, acest sfânt antinomic cu el însuși

ajungând la concluzia că e bine să fii stăpânul cuvântului

tău

și robul tăcerii tale care

spre osebire de părțile de vorbire pare

să aibă întregul sensului

sau absenței acestuia. În fine

odată ce dintru început cunoști limba maternă

e de-a dreptul fascinant să cunoști și înțeleapta tăcere

maternă.