Încheindu-și micul capitol despre… prostituatele din literatura română, din car tea – în a treia ediție – Minunata viață a personajelor, Horia Gârbea, după ce descrie episodul memorabil din Cronică de familie a lui Petru Dumitriu cu Elvira Vorvoreanu „țintind să ajungă în patul regal“ (regele fiind Carol al II-lea, un priapic în roman, ca și în viață, ispitit aici de cea supranumită Foamea Neagră), scrie în ultimul alineat: „Desigur, multe alte prostituate apar în literatura noastră, la cei doi Caragiale, la Ionel Teodoreanu, G. Brăescu, Anton Bacalbașa, Eugen Barbu, Radu Tudoran și în operele multor altora. Un viitor episod pe această temă devine, fără îndoială, necesar.“ (p. 140). Întâlnim aici nu numai o parte din autorii români la care găsim personaje practicând cea mai veche meserie din lume; ci și, ca într-o short list, pe acei scriitori „favorizați“ de Gârbea în selecțiile lui tematice. Despre orice ar vorbi în această carte, despre „Scrisori, depeșe, telegrame“ sau „Bani, averi, avari“, despre „Credința și sfințenia personajelor“ sau „Supărările iubirii“, despre „Boale și doftori“ ori „Agresiuni, încăierări și arme“ (toate acestea fiind titluri de capitole), autorul are câțiva preferați, anume cei deschizând lista de mai sus: Caragiale tatăl și fiul, primul și cu teatrul și cu proza, apoi Ionel Teodoreanu, frecvent revizitat prin La Medeleni, Brăescu și Bacalbașa și, mai aproape de noi, Eugen Barbu, în special cu romanele Groapa și Princepele. Deși sunt numărați, conform cuvântului introductiv, peste 140 de autori, operele menționate fiind mai mult de 200, și cu toate că pe lista finală scriitorii aceștia stau unii lângă alții în ordine alfabetică, citind cartea observăm tratamentul așa zicând preferențial acordat de Gârbea unor nume. La litera I, de pildă, avem următoarele „intrări“: G. Ibrăileanu, Florina Ilis, Eugen Ionescu, Mircea M. Ionescu, N. Iorga, Panait Istrati, Gica Iuteș, Alexandru Ivasiuc și M. Ivănescu. Dintre aceștia, doar Ibrăileanu și Ivasiuc sunt printre cei asupra cărora autorul insistă mai mult. Restul au parte de menționări, ceea ce nu e un indiciu al irelevanței lor valorice (după cum se vede, lista e oricum amestecată), ci al structurii cărții de față. Minunata viață a personajelor nu este un dicționar de personaje, nici de autori ai lor, văzuți prin prisma creației tipologice, ci o „plimbare“ eseistică prin literatura română din mai multe epoci. De altfel, în același cuvânt preliminar, Gârbea recunoaște că a revenit rar la bibliografie, articolele (corespunzând capitolelor din carte) fiind scrise „de plăcere“ și „din amintirile de lectură“. Prin urmare, cine i-ar obiecta autorului că nu a exemplificat la cutare temă cu un anumit personaj, care i-a scăpat, întocmind o listă de omisiuni, ar aplica acestei cărți libere și degajate de un format „științific“ o grilă inadecvată. Așa cum a fost gândită, cu autori mai des revizitați și cu alții mai rar, ea arată o pasiune veritabilă pentru literatura română și un stil personal în a o interpreta.
El însuși scriitor, iar nu critic sau istoric literar, Gârbea e un insider al domeniului pe care îl expune aici. Dramaturg și prozator fiind, privește operele din genurile respective cu ochiul format al celui care s-a exercitat în ele. Cunoaște „trucurile“ meseriei și îl valorizează, de pildă, pe Camil Petrescu atât în teatru, cât și în roman, făcând observații de finețe asupra tehnicii dramatice și compoziției prozastice. Intră în detalii când este necesar, tocmai pentru a arăta în ce constă, „tehnic“, excelența unor scriitori. Iată-l pe Caragiale tatăl, în capitolul „Scrisori, depeșe, telegrame“. În numai câteva rânduri, Gârbea analizează trei piese (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Conul Leonida față cu reacțiunea) din punctul de vedere al personajelor „prezente epistolar“: „Autorii (noștri) de literatură au înțeles valoarea scrisorii, mai ales pe scenă unde scrisoarea face personajul să vorbească fără ca el să fie prezent, precum Rică evocat de Zița prin propria-i scrisorică înainte de a apărea fizic. Caragiale, ca maestru al teatrului, îmbogățește distribuția cu personaje prezente epistolar: fiul lui Trahanache, un Teodosie pe dos, care îi scrie tatălui învățături, șeful de partid, becherul, care cere alegerea cu orice preț, dar cu orice preț a lui Agamiță. Și chiar cu Galibardi adus de Leonida prin citarea celebrei lui telegrame către nația română.“ (pp. 78-79). Un alt autor foarte prețuit de Gârbea este Călinescu, regăsit de asemenea pe lista scurtă a scriitorilor care apar des, prin personajele lor, în carte. Un capitol, „G. Călinescu, arhitecții și constructorii“, îi este dedicat, iar unghiul de lectură și interpretare devine, din nou, foarte interesant. Autorul nostru îl pune pe Călinescu într-o comparație (favorabilă lui) cu alți scriitori români cu „o slabă priză la decorul arhitectonic“. De ce decorul urban nu poate fi documentat din romanele lor, spre deosebire de cele ale balzacianului romancier? E greu de susținut, cum face Gârbea, că „prozatorii respectivi nu se pricep la asta“, diferența constând mai degrabă în structura romanului realist și obiectiv, alta decât cea a romanului de analiză. Dar autorul vine cu ipoteza subtilă că asemenea detalii de spațiu urban, arhitectonice, ar servi „de minune“ inclusiv prozei psihologice. Chiar dacă ipoteza aceasta e validă, chiar dacă nu, modul în care argumentează Gârbea merită reținut: „Autorii români au o slabă priză la decorul arhitectonic. Preocupați de zguduiri ale conștiinței personajelor, acești făuritori de destine lasă cadrul în care se petrece acțiunea nedefinit. Sau poate personajele însele, trăind cu intensitate, ignoră complet locurile unde se desfășoară existența lor? Însă decorurile în care se desfășoară acțiunea romanelor lui G. Călinescu beneficiază din partea autorului de o atenție aparte. Aș afirma că nici un alt prozator român nu acordă atât spațiu decorului urban, puternic caracterizant. E uimitor, dimpotrivă, cât de neglijenți sunt alți romancieri cu acest tip de detalii care servesc de minune prozei de întindere mare, chiar celei psihologice. Explicația este probabil una simplă: spre deosebire de G. Călinescu, prozatorii respectivi nu se pricep la asta. Nu au limbajul adecvat și nu «văd» în cadru decât personajele sau, mai rău, interiorul acestora. Camil Petrescu e absorbit de genunchii și ciorapii Doamnei T., Marin Preda de acțiunile și limbajul colorat al personajelor ca și, într-un alt mediu, Eugen Barbu.“ (pp. 95-96). Lista scriitorilor români care ar fi deficitari la acest capitol e mai lungă. Când vine vorba de Călinescu, Gârbea pare că răsuflă ușurat: arhitectura și construcțiile urbane „definesc epoca și statutul social al eroilor dar, totodată, constituie veritabile documente ale epocii în care se petrece acțiunea“. Urmează o analiză amănunțită, și ea „tehnică“, a elementului arhitectonic din Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, raportat la Bucureștiul din secolul trecut, a cărui imagine Călinescu o ficționalizează balzacian. Gârbea aduce discuția până în anii 2000, urmărind detectivistic regăsirea în realitatea bucureșteană sau în cea a stațiunilor noastre de vacanță a celor trei stiluri arhitectonice: stilul Ioanide (forme geometrice, arhitectură cubistă), stilul Pomponescu („tradiționalist și naționalist în materie de construcții“) și stilul Butoiescu (eclectic, kitsch, cu case „ghiveci“). Uitându-ne în jur, prin Bucureștiul de azi, Butoiescu, „aghiotantul“ lui Ioanide, pare să-și fi întrecut în posteritate maestrul.
Autorul focalizează astfel pe aspecte mai puțin cercetate ale unor opere literare îndeajuns de citate pentru a mai fi și citite… Lui Gârbea, dimpotrivă, nu-i scapă mai nimic, fiind un cititor extrem de atent, de competent și cu o curiozitate intelectuală vie. Are o preferință pentru personajele negative și o explică ingenios: „Pentru a excela în bine, un personaj trebuie să fie doar bun, eventual «prost de bun» – cum se zice. Pentru a excela în rău, un personaj trebuie să aibă numeroase calități, să se poată descurca.“ (p. 131). Compară cărțile citite și recitite între ele, dar și, după cum am văzut, cu realitatea diferitelor epoci și perioade istorice. Câteva elemente și detalii sunt scoase din istoria familiei ori din experiența proprie a scriitorului, bucureștean la a patra generație. Comentatorul creației altora nu ezită să facă judecăți de valoare literară și evaluări severe, dar juste, se găsesc în mai toate capitolele.
Păcat că această carte delectabilă, pe care personajele din literatura română o meritau, e „ciuruită“ de atâtea greșeli de redactare, mai puțin grave, dar mai sâcâitoare decât acea „îngrozitoare greșală de tipar“ din caragialianul High-life.