Sub acest titlu a publicat Victor Eftimiu un articol într-un ziar din deceniul 4, reproducîndu-l apoi în volumul Magia cuvintelor (Editura „Cultura românească“ , Bucureşti, 1942): „Un alexandrin din Fedra lui Racine e socotit cel mai frumos vers din literatura franceză: La fille de Minos et de Pasiphaé … El nu exprimă niciun gînd, nicio imagine, dar ne dăruieşte o muzicalitate unică prin alăturarea şi pronunţarea, în franţuzeşte, a două nume din mitologia elină. […] La fille de Minos et de Pasiphaé… cîntă cu nostalgii de flaut într-o dumbravă depărtată, cu întîrzieri de violoncel într-o sală părăsită“. Vraja versului s-ar datora, între altele, absenţei lui r, consoană care, continuă Victor Eftimiu, îi dăduse cîndva mult de furcă. Compania „Bulandra“ pusese în repetiţie tragedia Prometeu. În principalul rol feminin, actriţa Gina Sandri stăpînea impecabil toate mijloacele adecvate, minus rostirea convenabilă a lui r. Soluţia adoptată de dramaturg a fost una de-a dreptul eroică : rescrierea integrală a rolului nimfei Eromeni, într-o variantă care izgonea consoana inoportună. De exemplu, distihul „Tu nu vezi cum pe bolta profundă şi albastră / Flori albe de lumină se-aprind deasupra noastră“ se preschimba în „Tu nu vezi cum pe bolta înaltă şi senină / Planetele îşi cîntă poemul de lumină“. Care este cel mai frumos vers din cuprinsul poeziei române? Eftimiu citează două : „Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate“ şi „Ale valurilor mîndre generaţii spumegate“, remarcînd că versul lui Grigore Alexandrescu are aceeaşi cadenţă şi aceeaşi rimă ca şi versul eminescian. Ne amintim că preferinţele în materie ale lui Caragiale erau identice. El recita adesea din Umbra lui Mircea : „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate“, iar versul eminescian din Scrisoarea I îi inspira un subtil comentariu, cu observaţia că, pînă la cezură, survine sugestia unui val care urcă, în vreme ce emistihul al doilea produce impresia contrară. Ne aflăm pe terenul mult dezbătutei chestiuni a relaţiei dintre poezie şi muzică, mai exact a muzicii în poezie. G. Ibrăileanu este primul care s-a preocupat insistent de sonorităţile poeziei lui Eminescu, de „muzica rimelor care ajută la impresia totală, difuză, a unei poezii“, de „concordanţa dintre sonoritatea expresiei şi ideea exprimată“1 . Ulterior, G. Călinescu se va declara ostil unor asemenea abordări (“un vers e mai săltăreţ, altul mai moale, într-un loc scrîşnesc consonantele, în altul se scurg vocalele, toate acestea nu explică nimic, fiindcă nu se poate explica un soi de fenomene printr-altul, muzica spiritului prin muzica acustică“2), deşi chiar el, în alte rînduri, se dovedise mai concesiv, admiţînd că „De ce nu-mi vii e o romanţă adevărată, […] cu o structură cerînd numaidecît melodia“3, sau observînd că „sînt însă poezii ce n-au nimic dintr-o romanţă, dar pe care Eminescu le-a pus el însuşi în muzică. O muzică, bineînţeles, de silabe, dar care, prin repetarea unei teme, prin cadenţă, prin refren, arată la poet o încercare de a face un compromis între două arte.“4 Şi mai tîrziu, G. Călinescu va afirma că „farmecul artistic al poeziei lui Gr. Alecsandrescu […] e de domeniul muzicii“5, cîntăreţul turlelor solemne ale Coziei fiind, „înainte de Al. Macedonski, dintre aceia care au contribuit considerabil la apropierea poeziei de muzică“6. Unul din exemplele oferite de Ibrăileanu privind adecvarea dintre idee şi expresie este versul „Solii dulci ai lungii linişti“ (din Povestea teiului), cu frecvenţa consoanei l, prezentă de patru ori, după ce apăruse de alte două ori în versul precedent (“Cerul stelele-şi arată“), ca expresie optimă a liniştii şi păcii nocturne. Vine vremea să ne întrebăm : sonoritatea unui vers admirabil trebuie numaidecît să fie caldă şi catifelată, sau – în armonie cu sensul – poate deveni încrîncenată, tăioasă, aspră ? Cel mai expresiv vers din Memento mori (dacă mi se îngăduie să-mi divulg preferinţele) este ultimul din strofa consacrată „tigrului“ Robespierre : „Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gîndirile-i de fier“. Consoana r, repudiată de Victor Eftimiu, apare aici de şase ori, substantivul „craniu“ este redus la forma incisivă „cran“, iar biologicul asimilat cu mineralul. În emistihul secund, aliteraţia „fierb/fier“ ridică la potenţa maximă impresia de duritate şi de asprime. Care ar fi, după opinia dumneavoastră, cel mai frumos vers din poezia română ? Mi-o puteţi comunica la tel. 0213158660.
——————————
1 Eminescu. Note asupra versului, în G. Ibrăileanu, Opere, 3. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru. Prefaţă de Al. Piru. Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 321. 2 G. Călinescu, Opere, 13. Opera lui Mihai Eminescu (2). Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 643. 3 Ibid., p. 501. 4 Ibid., p. 502-503. 5 G. Călinescu, Opere, 17. N. Filimon. Gr. M. Alecsandrescu. Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 375. 6 Ibid., p. 385.