Nu puțini membri marcanți ai Cercului Literar de la Sibiu se odihnesc definitiv în Cimitirul Central din Cluj. Radu Stanca, Ion Negoițescu (a cărui cenușă a adus-o Emil Hurezeanu de la München) Henri Jacquier, Eta Boeriu „Doamna Cercului Literar de la Sibiu“ pe care Șt. Aug. Doinaș o evocă într-o splendidă elegie. Nu pot uita bucuria de a o însoți pe distinsa italienistă la un Festival internațional de Poezie în Sicilia, 1984, la Mazara dei Vallo, alături de Ioan Alexandru, Jorje Justo Padron, Ana Blandiana, Al. Căprariu și alții, festival numit Poezia înfrățirii între popoarele Mediteranei, organizat de azi uitatul poet Rolando Certa. Îmi amintesc din acei ani și figura de bătrân lup de mare cu șapcă și pipă fumegând a francezului Guillèvic… Eminentei italieniste, care tradusese un consistent florilegiu Trinacria. Poezia italiană modernă, i se decerna atunci un valoros premiu, Medalia de aur. Premiul sicilian se adăuga firesc altor lauri, răsplătind devotamentul ei pentru cultura italiană.Ținuta sa și discursul de mulțumire, rostit într-o italiană nuanțată, a entuziasmat asistența. Eta Boeriu nu numai că impresionase juriul, dar a fost admirată și aplaudată de oficialitățile și participanții la colocvii sau recitaluri. La cei zece ani de la înființarea revistei „Echinox“, considerată ca program estetic afin cerchiștilor („o posibilă înrudire ca de la părinte la urmaș“, C. Regman) ea strălucea în mijlocul colegilor ei de generație. Sosiți pe speze proprii de la București, Cornel Regman, jovial, Ion Negoițescu, misterios, Șt. Aug. Doinaș, solemn, refăceau peste decenii grele o parte din componența Cercului Literar, onorat în ambianța sărbătorească a Filologiei clujene. Eta Boeriu era în elementul ei printre congeneri și prieteni de o viață. În aerul, vreau să spun, al culturii și civilității europene, iar modul cum i se adresau echinoxiștii păstra o reminiscență din Curteanul lui Baldassare Castiglione. Un omagiu renascentist în plin regim comunist.Tot ca un gest generos de susținere a revistei „Echinox“ veniseră, în ciuda unor sugestii oficiale de a nu participa la întâlnire, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Al. Paleologu. Poezia Etei Boeriu a fost oarecum umbrită de traducerile sale din Dante sau Boccaccio, din lirica veche italiană sau Leopardi. „A stat sub prestigiul excepționalelor sale traduceri“ cum spune Doina Rad, prefațând recenta selecție de poezie originală. Lirismul ei dens, de o nobilă discreție, a cristalizat într-o versificație clasică impecabilă. Sub endecasilabul dantesc pulsează un tragism autentic. Sunetul profund sau ,,clasicizarea senzualității“ (Doina Rad) contrastau în 1971, când îi apare volumul Ce vânăt crâng cu poeziile generației șaizeciste. Era clar că Eta Boeriu făcea parte din altă lume („o aristocrată a acelei vremi“ Petru Poantă) prin formație intelectuală și idealuri euphorioniste, peste care istoria trecuse, lăsând urme, cicatrice dureroase… Poate Al. Philipide să-i semene, prin stilul grav, poetei cu strămoși iluștri ca pictorul Pericle Capidan și etnologul Theodor Capidan, din partea mamei? Tatăl poetei, Ion Caranica, compozitor, a avut și un fiu, Nicu Caranica, stabilit în Italia, apoi la Paris, universitar la Padova (la catedra lui Ramiro Ortiz, 1940-3), poet, eseist (studii despre Baudelaire). Despre volumul lui Nicu Caranica intitulat Capire Luzi, am scris. De la eseurile cerchiștilor la cele ale lui Victor Felea, Gheorghe Grigurcu, Dumitru Chioaru, Marian Papahagi sau Irina Petraș, aprecierile nu au lipsit, dar lectura poeziei Etei Boeriu stă pentru mulți cititori grăbiți într-o anumită penumbră. Ceea ce face acum Doina Rad e un semn că mai există pasiune și bun-gust în climatul literar de azi, tensionat, fracturat, cu puțină grijă pentru generațiile precedente. Editura Academiei publicând cele O sută și una de poezii de Eta Boeriu ne reamintește creația unui talent dublu, de traducător și poet, de neocolit în cultura română.