Adevărul dulce (Augustin, Marion și cineva în locul lor)

Este emoționant faptul că între manuscrisele de la Marius Boldor ne-a rămas o traducere a conferințelor pe care Jean-Luc Marion le-a ținut la Institutul Catolic din Paris despre Confesiunile lui Augustin în anul 2004, pe care autorul le-a publicat în 2008 la Presses Universitaires de France sub titlul Au lieu de soi. L’approche de Saint Augustin. Traducerea în limba română a fost publicată într-o elegantă ediție îngrijită de Alin Tat și Iulian Apostolescu la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, în 2020. Dacă ar fi să spun cuiva ceva simplu și dintr-o bucată despre ea, i-aș pune sub ochi motto-ul cărții: „Aici – vrea să spună această mână care te ajută să fii“. Sunt cuvintele lui Paul Celan și ele deschid spre o lectură cu creionul în mână, a câtorva texte din Augustin (în primul rând Confesiunile, dar ne dăm foarte repede seama că pentru aceasta Marion folosește atent, de fapt, Despre Treime, Explicațiile la Psalmi și comentariul la Ioan), livrându-ne o carte despre sinele care trebuie să se disloce, să aibă neîncredere în sine, să se refuze pentru a avea acces paradoxal la sinele însuși despre care poate deveni capabil să înțeleagă că nu îi aparține, ci îl constituie pentru că îi este dat.

Am putut citi cartea fără să respir din trei motive. Mai întâi, pentru că Marion renunță suficient de mult la sine, la propriile concepte și la propriul limbaj (pregătindu-se exact pentru ceea ce citește în Augustin) ut convenientior indocti fiat lectura: nu sunt antrenat în acele concepte și acel limbaj, iar discreția cu care fenomenul saturat, adonatul, diferanța sau altele apar în text lasă suficient locul citirii lui Augustin într-un limbaj natural și intuitiv, pentru ca cititorul neinstruit să poată înțelege cum Marion nu face aici jocul propriului ego fenomenologic expunându-se pe sine, ci citește în fața auditoriului său tocmai un Augustin care predică slăbiciunea voinței pentru a descoperi cum ea redă unitatea voinței dintre om și cel din interiorul său mai adânc decât el însuși.

Apoi, pentru că volumul spune în mai multe feluri un lucru unic: că omul se instituie ca subiect prin distensia sufletului său (distensio animi) ca să înțeleagă cum memoria lui îl trimite prin incompletitudinea ei la un imemorial (eu l-aș numi mai simplu: rest) care îi dovedește cum Dumnezeu este „în locul sinelui“, dar îl face să treacă de la faptul de a-și fi pentru sine o povară la cea de a fi pentru sine o întrebare (potrivit cu două expresii celebre și disparate din Confesiuni) abia când omul permite ca propria iubire de adevăr să îi transforme discursul în laudă și confesiune.

Apoi, lectura mi-a venit ca o binecuvântare pentru că mă frământă de fapt prefața la versiunea pregătită pentru publicare în română a tratatului Despre Treime: m-a bucurat să las cartea lui Marion să mă deschidă spre un excelent comentariu al vieții fericite, a timpului și a frumuseții ca unire a subiectului cu iubirea lui de adevăr, când adevărul devine într-adevăr dulcis iar locul confesiunii presupune o tăcere despre sine care produce locul ascultătorului transcendent. M-am crispat la cele câteva rezerve față de admiterea surselor neoplatoniciene (însuși actul laudei, seria facultății, sculptarea sinelui care devine obiectul dorit vin pentru mine din Plotin și, în general, teama de a-l face pe Augustin mai puțin creștin datorită unei exegeze „prea“ neoplatonizate mă lasă nemulțumit), am notat marginal cum Marion trece, rar și splendid, la o filosofie a alterității și a iubirii care se deschide spre celălalt depășind tacit limitele augustinismului, dar am zâmbit fericit când am văzut cum celebre pasaje din Despre Treime sau Despre cetatea lui Dumnezeu încetau să devină precursoarele cogito-ului cartezian, ci acesta devenea doar o dezvoltare precară a lor.

Am încheiat lectura reflectând la experiența alterității umane unde fericirea și suferința coincid, și am notat jucându-mă cu sensul termenilor: ca să ai dreptul să întorci spatele celui iubit, trebuie să fii chiar cel a cărui față este de nesuportat pentru viața lui. Abia atunci adevărul poate să rămână, chiar pentru cel aparent părăsit, dulcis.