O „imaginerie“

Citind versurile lui Călin Vlasie, ne-am amintit o observație a lui Gaston Bachelard: „cu cît o creație izbutește a fi mai novatoare, cu atît apare ca un produs al fermei conștiințe, fie și inaparente“. Reperul lor îl constituie o conștiință concepută prin imaginea insistentă a creierului omnipotent întrucît beneficiază de o extensie peste tot ce există: „în plante este un început de creier, chiar și-n aceste fascinante exhibări ale vîntului, în ploi, în zăpezi, în sînge“. Ajungîn- du-se la o extatică exclamație: „Era ea, lumea, lumea ca un creier!“. O atare luciditate obiectivă a ființelor și lucrurilor are ca rezultat o „imaginerie“ ce emană din ele, autorul fiind un soi de seismograf al său. Se inversează astfel cauzalitatea actului creator. Cu o rece galanterie, eul dă prioritate „imagineriei“ sale care se reifică: „Auzi tu neuronii cum se trezesc?/ Este patru dimineața./ Stelele au plecat dar creierul/ mai tare strălucește./ Stranii iluminări ale caselor/ mașinilor, copacilor/ aparatelor dau acestei/ dimineți forma unui imens/ craniu îndesat cu milioane/ de cifre de wolfram./ Psihul și psiha ce fac?/ Încă dorm înlănțuiți în micuțul/ crîng din glastră./ Sunt atîtea ecuații roșii care/ vor plesni în această cupolă cu heliu“ (Wolfram). Totul devine un joc al apropierilor și distanțărilor în raport cu obiectul avut în vedere, dictate de fantasmele științifice purtătoare de afective delicatețuri. Irealul intră în custodia texturii verbale: „Dintr-un ecran adînc apare iubita mea./ Nervuri de fosfor o/ înconjoară: cu/ o logică minuțioasă/ lumina mestecenilor/ ascunde astrele care/ tremură acum în părul/ ei. O aștept de 573 de ani în/ realitate./ Ritmînd tăcerea/ moartea îmi pare/ imposibilă și abstractă“ (Dintr-un ecran adînc apare). Conceptualizarea nu duce totuși la eliminarea emoțiilor, ci, dimpotrivă, la o constrîngere formală a lor spre a le sublinia prezența prin antinomie. Călin Vlasie e un emotiv ce se autocenzurează la sînge. Fibra sa sensibilă preferă indirectitățile unor asociații insolite, care, sub aparența rezervei, sporesc sugestivitatea apropierii: „O, ce bisturiu neonul vizionar/ tăind acele părți moi ale/ imaginației mele!/ «A fost real, o experiență ciudată!»/ Mi-am dat seama că ea stătea/ acolo sus undeva, plutind,/ moale, ușor, confortabil,/ într-o nacelă transparentă/ ca scumpul zîmbet al Giocondinei/ între paznici de sticlă./ Frumosul ei corp rămăsese pe colțul/ ferestrei: vitraliu electric/ inflamînd al meu ochi eretic./ «A fost real, o experiență ciudată!»“ (Demonassa). Dubiile ce nu absentează îngăduie cîte o pauză, cîte o ruptură a filmului cu încordată atenție regizat. Nu fără ca, de pildă, o astfel de confesiune să nu se termine cu un nexus savant: „Pe un drum fără contur/ zile de-a rîndul/ chiar ani/ condus doar de luminiscența/ unei lămpi de birou/ Vino și tu/ Se întîmplă să nu-ți găsești locul/ chiar dacă semeni cu/ o statuie a stabilității/ așa cît obrazul pudrat al unui/ soare în asfințit/ să nu te prefacă într-un clovn/ S-ar putea să nu avem noroc/ Orele par calme în general/ chiar orele subiective/ Sigur, s-ar putea să ne simțim/ bine/ într-o astfel de expansiune/ Tu să mă legi strîns/ de catargul cu firma peco/ așa cum a făcut și Ramtavarepa/ pe cînd căzuse pradă/ ispitelor unor gînduri// Fără contur e aerul pur“ (Calea Ramtavarepa). Se întîmplă nu o dată ca tăietura exactă a textului să cedeze în favoarea unei plutiri în vag, a unei ezitări semnalînd reîntoarcerea la emisia lirică din sine însăși. O naturalețe de plein-air: „Vibrare a numerelor./ Muzeu de aer rar./ Sîngele anume/ este făcut/ pentru a mă lansa/ într-un dans alb/ o cută în cer“ (Rezistență la neant). Senzația de recurență la întunecoasa puritate e însă greu suportabilă: „Dincolo o viață ireală. Neînchipuită. Te simți un om de grotă. Nu mai poți rezista în atîta întuneric“. Rețeta? „Îți imaginezi o altă viață. Nu vei trăi-o nicicînd“ (Scrisori). Se înscrie părelnic recuperatoarea viziune a unei urbanități justificate prin compromisul tradiției ordonatoare cu actualitatea dominată de „dintele creierului/ moliciunea sîngelui/ isteria inimii/ sfîșierea limbii“ (Pianomania). Revine barocul modern al tehnicii cum o reîntoarcere în patrie. Factorii tehnologiei reprezintă un prețios aliat în fața imposibilului subiectiv, cu benedicțiunea unui „dumnezeu electronist“. De astă dată însă în concrescență cu existențialul. O izbăvitoare sinteză: „Vociferează iarăși: iarba, copacii, albinele, atîtea păsări și încă atîtea piciorușe și mîini colorate. Puteri și ordini noi. (…) Comunicare între rai și iad. Un bloc ca un arbore cosmic. Posibilitate unică de a te lansa în supralumesc. Antenele: simbol al vizualizării și sonorizării supralumescului“ (ibidem). La o astfel de intersecție a „antenelor“ cu „supralumescul“, accesarea transcendenței pare cu putință: „Urcare de la eu la noi. Eu-urile în comunicare crudă devin tu-uri. Egocentrismul este depășit de altercentrism sau noscentrism. Viață și moarte. Ascendență și transcendență. Zeițele sunt: Fisioteea și Psihoteea. (…) E de ajuns să iau liftul și să mă urc în ceruri“ (ibidem). Realul ar fi consolidat la rîndu-i, deoarece și-a absorbit „revoluția“ industrială devenită „o realitate mai puternică decît imaginația“ (ibidem). Dar, vai, cum ne-am mai putea dori o realitate plată, abrutizantă? „Realitatea“ și „realismul“, ni se spune, sunt termeni distincți, astfel că formula ce ar fi putut fi prima e dată la o parte: „Străzile, zidurile, aerul – toate sunt poluate cu realitate. Puțin realism (imaginați-vă!) ne-ar aduce la realitate. E o frumusețe, ce spun, e o nenorocire să ai simțul realității și grația imaginației“ (ibidem). Am scris cu satisfacție despre acest poet în 1990 și în 1993, rămînînd întrutotul de acord cu ceea ce am afirmat atunci. Stăpînit de un spirit pururi juvenil al căutării de sine avînd alura căutării neobosite a unei strategii textuale, Călin Vlasie e neîndoios unul dintre cei mai originali optzeciști.