Dacă pentru Marx religia este „opiul poporului“ (iar în varianta Lenin „opiu pentru popor“) mă întreb ce vor fi reprezentând cei doi părinți ai comunismului pentru lumea pe care au construit-o. Heroină? LSD? Whooga? Flakka? Ca halucinogen, marxismul și leninismul au acționat îndeosebi asupra intelectualilor, a căror orbire voluntară a provocat dezastre. Efectele gândirii lor „înaintate“ au fost resimțite apoi de oamenii simpli, pentru care religia era o componentă esențială a vieții. Așa cum nu se imaginau fără mâini și fără picioare, aceștia nu se vedeau nici fără credință în Dumnezeu. Se născuseră cu ea și nu voiau s-o abandoneze doar pentru că niște activiști îndrăciți intenționau s-o suprime.
Excesele, azi, ale unor fețe bisericești ori grupuri de radicali nu pot fi puse nicidecum pe seama credinței. Pentru majoritatea covârșitoare a celor pe care-i cunosc, religia ține de tradiție, iar de ritualurile ei își aduc aminte de Paști și de Crăciun. Că, instituțional vorbind, BOR, ca toate bisericile din lume, face adeseori jocuri dezavuabile, e o chestiune care merită discutată și sancționată ori de câte ori se ajunge la situații intolerabile — de pildă, amestecul în politic, dreptul de veto în chestiuni ce țin de conștiința individuală ori pretenția de impunitate pentru fapte crase de corupție.
Dar toate acestea nu explică oroarea pe care o suscită în rândul progresiștilor ideea de religie. De fapt, nu religia e dușmanul lor, ci creștinismul. Oameni infirmi, incapabili să se ridice deasupra „materialismului dialectic“, ei au împrumutat, cu o grotescă mecanicitate, gesticulația comuniștilor de primă oră. În Arhipelagul Gulag, Soljenițîn tratează pe larg subiectul, oferind exemplificări înspăimântătoare. Ele trebuie reamintite pentru că există o imuabilitate a comunismului: indiferent de timpul și spațiul în care se manifestă, metodele lui sunt identice: de-o extremă brutalitate și de-o inumană cruzime. Încă din anii ’20 ai veacului trecut, educația religioasă era asimilată „agitației contrarevoluționare“ și pedepsită cu ani grei de închisoare.
N-au lipsit nici episoadele burlesc-atroce: în numele „neprihănirii“ noii societăți, călugărițele au fost condamnate de-a valma cu prostituatele. Motivația era stupefiantă: și unele, și altele „pângăreau“ puritatea Revoluției. „Călugărițe“ erau numite, cum am mai spus, și femeile credincioase, ceea ce a dus adeseori la situații de-un absurd asfixiant. De pildă, dacă într-o familie bărbatul renunța, sub presiunea forței bolșevice, la credință, iar femeia n-o făcea, aceasta era trimisă la închisoare, astfel încât copiii rămâneau în grija bărbaților. Odată arestate, femeile simple și prostituatele aveau un regim diferențiat. Primele erau încadrate la pedeapsa maximă, în timp ce fiicele Venerei sufereau condamnări mai blânde, de trei ani. Mai mult: „Situația din convoaiele de deținuți, din închisorile de tranzit și chiar din Solovki nu le împiedica să câștige bani practicându-și amuzanta meserie și cu șefii, și cu soldații din escortă, apoi, după trei ani, să se întoarcă la punctul de plecare cu geamantanele pline. Preacredincioșilor li se interzice să se întoarcă vreodată la copii sau în locurile de baștină“.
Spre deosebire de nazism, care a declanșat instantaneu o răfuială sălbatică la nivelul întregii societăți, iar apoi cu întreaga Europă și cu o mare parte a planetei, comunismul de primă oră și-a etapizat cu atenție acțiunile: a atacat în cercuri concentrice din ce în ce mai largi, astfel încât să cuprindă, finalmente, întreaga arie asupra căreia își instaurase dominația. Această tehnică e întrebuințată (după un plan dinainte gândit sau instinctiv, greu de spus) de către agenții extremismului actual de stânga. Din câte-mi dau seama, ne aflăm în etapa în care cei mai primejduiți sunt intelectualii. Contra lor sunt îndreptate acțiunile agenților ce se revendică ideologiei aflate încă la putere în câteva mari țări ale lumii, dar și grupurilor extremiste care acaparează, încetul cu încetul, Partidul Democrat din Statele Unite. Explicația e simplă: prin criminalizarea celor care nu aderă la dogma salvaționistă a lui Marx și Lenin se vizează decerebrarea societăților, astfel încât noul opiu turnat în cantități gigantice în mințile oamenilor să aibă un efect paralizant. Vor urma, după modelul deja aplicat în anii 1920 și 1930, alte și alte categorii.
Paradoxul actual e că la cârma mișcărilor de extrema stângă se află câteva grupări minoritare. Dar ce altceva erau, înainte de a prelua puterea, chiar bolșevicii? E adevărat, cu titulatura de „minoritari“ au fost etichetați inițial menșevicii, dar ascensiunea comuniștilor a pornit tot de pe o poziție secundară în cadrul Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia. Conceptele sunt întotdeauna fluide, și tot întotdeauna se impun cu mijloace contondente. Odată pornit tăvălugul revoluționar, el nu iartă pe nimeni. Reprimării studenților le-a urmat nimicirea „claselor exploatatoare“ (pluralul era obligatoriu, pentru a spori impresia de primejdie întinsă la nivelul întregii societăți).
Astfel, după ce și-au consolidat puterea, comuniștii au pornit atacuri cu motivații pur naționale, vizându-i pe „musavatiștii din Azerbaidjan, dașnacii din Armenia, menșevicii gruzini și «basmacii» turkmeni, care se împotriveau instaurării puterii sovietice în Asia Centrală. În anul 1926 a fost arestată în bloc societatea sionistă «Hehaluts», ai cărei membri nu izbutiseră să fie la înălțimea impetuosului clan al internaționalismului.“ Mai târziu li s-au alăturat în Gulag cazacii.
Esențială a fost nimicirea funcționarilor de stat: „Ei se camuflau cu abilitate și, profitând de faptul că în Republică nu exista încă un sistem de evidență a populației și nici cărți de muncă unice, se strecurau în instituțiile sovietice. În aceste cazuri erau de ajutor vorbele de prisos, recunoașterile întâmplătoare, denunțurile… adică rapoartele de luptă ale vecinilor. (Uneori, și pura întâmplare. Un anume Mova, numai pentru simplul fapt că îi plăcea ordinea, a păstrat o listă cu toți foștii juriști guberniali. Această listă a fost descoperită în anul 1925 la el: toți au fost ridicați și toți au fost împușcați.)
Astfel s-au scurs valurile pentru «tăinuirea originii sociale», pentru «fosta situație socială». Aceasta avea un înțeles larg. Erau arestați nobilii — pentru că aparțineau acestei categorii sociale. Erau arestate familiile nobiliare. În sfârșit, fără să fie prea lămuriți, îi arestau pe nobili cu titlu personal, adică pur și simplu pe toți cei care absolviseră universitatea. Și odată arestat — nu mai există cale de întoarcere, ce s-a făcut e bun făcut. Santinela Revoluției nu greșește“.
Odată instaurată teroarea — prin gureșenie nerușinată și agresi vitate neobosită, prin bloca rea gândirii libere corifeii ideolo giei corectitudinii politice urmăresc să ajungă într-o ase menea fază —, lucrurile merg de la sine. Adeseori, chiar cu complicitatea victimelor sau a apropiaților acestora. Unul dintre cele mai demoralizante exemple date de Soljenițîn se referă la comporta mentul femeilor din societatea înaltă, care au ales adeseori calea trădării:
„Printre soțiile și fiicele de nobili și ofițeri se întâlneau destule femei cu calități remarcabile și înfățișare atrăgătoare. Unele dintre ele au izbutit să răzbată cu acest val micuț în sens invers, împotriva curentului. Au fost acelea care n-au uitat că viața ni se dă o singură dată și că nimic nu este mai prețios decât viața proprie. Ele s-au oferit CEKA-GPU-ului ca informatoare, colaboratoare etc. și cele care au plăcut au fost acceptate. Au fost cei mai fecunzi informatori! Au ajutat GPU-ul, căci «foștii» le acordau mai mare încredere. Aici este menționată ultima prințesă Viazemskaia, cea mai celebră denunțătoare postrevoluționară (fiul ei, de asemenea, a fost turnător la Solovki); Konkordia Nikolaevna Iosse, pare-se o femeie cu calități remarcabile; soțul, ofițer, a fost împușcat în fața ei, ea a fost deportată în Solovki, însă a izbutit să obțină permisiunea să se întoarcă și să țină în apropiere de Liubianka Mare un salon, vizitat cu plăcere de reprezentanții de seamă ai acestei Case. A fost din nou întemnițată în 1937, împreună cu clienții ei, subalterni ai lui Iagoda“.
Faptul că teroarea se colorează uneori cu nuanțe romanești n-o face mai puțin sinistră. „Romancierii“ corectitudinii politice ar fi buni autori de literatură horror.