Cele peste douăzeci de romane ale lui John Le Carré apar dispuse pe o jumătate de secol, din anii ’70 și până acum. Stilistic, autorul a arătat de la început o virtuozitate surprinzătoare pentru cineva care fusese până la 40 de ani doar onest funcționar superior: Smiley și colaboratorii săi, misiunile lor, țările bizare unde erau obligați să acționeze – toate apăreau perfect puse la punct, ca într-un mecanism bine reglat.
Lăsând pe planul al doilea complicatele intrigi de spionaj, autorul lărgea considerabil contextul uman și social al cărții: lua astfel naștere un nou tip de erou-spion, intelectual de aparențe retrase, timid, complexat și stăpânit de frică. Solitudinea personajului aflat într-o misiune periculoasă ajunge să personifice la Le Carré solitudinea tragică a ființei umane în lumea modernă.
Noua înfățișare a agentului secret fusese anunțată de romanele lui Graham Greene, dar ea va fi aici dusă până la capăt. Marile personalități din proza lui Greene, aparținând elitei britanice, vor fi înlocuite la Le Carré cu personaje banale, ce supraviețuiesc cu greu în Anglia și în țările unde îi poartă misiunile lor. Asistăm la o substituire discretă de caractere și de clasă socială.
Privită pe întregul ei parcurs, opera lui Le Carré marchează și o interesantă schimbare de perspectivă a autorului asupra lumii contemporane. La Graham Greene, chiar când anumite personaje non-conformiste ne trezeau simpatia, cele două tabere care se înfruntau pe plan mondial rămâneau clar configurate: Serviciile Majestății Sale Britanice, cu toate ridiculele lor, reprezentau punctul de referință pozitiv; înfricoșătorul bloc comunist însemna, în schimb, amenințarea mortală pentru civilizație. La fel au stat lucrurile și în primele romane ale lui Le Carré: istoria spionului venit „de la frig“, apoi Casa Rusia, Oamenii lui Smiley sau Cârtița, capodoperele primilor ani, desenau o lume bipolară, în care sarcina eroilor britanici era să apere Anglia și Occidentul; oricâte figuri comice și oricâte canalii ar fi populat Serviciile Britanice, rolurile se aflau de la început distribuite cu claritate.
Or, imediat ce lumea a încetat de a fi bipolară, iar Uniunea Sovietică a dispărut, spionajul englez a trebuit să se reprofileze; ceva mai complicată s-a dovedit identificarea unui nou dușman, a unui argument pentru ca Serviciile să poată supraviețui în noile condiții.
Și atunci… atunci s-a petrecut și cu Le Carré, la o scară redusă, același fenomen care se desfășoară sub ochii noștri de două bune decenii, și anume transformarea „capitalismului american“ în inamicul public numărul unu, paralel cu reabilitarea discretă a marxismului. Această atracție sordidă pentru criminalitatea instituționalizată numită comunism se manifestă cu putere în Universități americane de vârf și într-o importantă parte a „intelighenției“ vest-europene.
O personalitate cu talentul și inteligența prozatorului britanic nu putea cădea în trapa noii stângi europene, dar o anumită stare de spirit molipsește uneori chiar o conștiință fără pată. După ce, în romanul-replică la acela al lui Greene (Croitorul din Panama), un anti-americanism latent era perceptibil, în unele romane de ultimă fază (Fidelitatea grădinarului sau Prietenie absolută) eroii solitari, izolați, care sunt prin definiție „contra sistemului“, devin preferații prozatorului.
Câtă vreme valoarea literară a romanelor se menține însă la cote înalte – și este cazul celor ale lui Le Carré – gusturile strict politice ale autorului pot cădea pe planul al doilea. Dar cu preferințele cititorului ce facem? Eu îl aleg pe John Le Carré cel din primele decenii de activitate, când arta sa, de o subtilitate fără egal, întâlnea pe gânditorul ce vedea în Uniunea Sovietică imperiul Răului.
Concluzia? Cele două tabere din timpul Războiului Rece s-au menținut, din păcate, până astăzi, chiar dacă una dintre ele a tot încercat, fără mare succes, diferite operații estetice.