Vedem destul de des bogătași care fac donații diverselor așezăminte unde se află bătrâni uitați de lume sau copii orfani. Aproape zilnic, pe de altă parte, ni se cere să donăm doi sau patru euro familiilor nevoiașe. Proiectul acesta este absolut lăudabil. Trebuie, la urma urmei, făcut ceva pentru a-l scoate pe om din carapacea egoismului și a-l determina să mai arunce o privire și în jur. Numai că oamenii bogați dau pentru a avea conștiința împăcată și atât. Ei nu au nici o idee despre sensul spiritual al carității sau, ca să mă exprim în duh răsăritean, al milosteniei. Presupun că nici latifundiarul din Pipera, în ciuda atașamentului său creștin ortodox, nu știe mare lucru. Dar oamenii, cum am spus, dau ca să se simtă bine. Sartre parcă în Greața spune la un moment dat că cerșetorii sunt uneltele noastre pe care le folosim pentru a realiza un confort interior. Șarja iconoclastului francez este inteligentă, dar, evident, nu are nici o legătură cu același sens amintit mai sus. Dar care este acesta? Cu alte cuvinte, e OK să fim filantropi, dar cu ce miză? Sau în ce direcție orientăm actul ca atare?
Îmi vine astfel în minte un fragment din Evanghelie în care tânărul cel bogat și credincios, ajuns în fața lui Isus ,îl întreabă ce trebuie să facă pentru a dobândi viața veșnică. Domnul îi pune o serie de întrebări pentru a se asigura că omul e serios și nu încalcă nici un precept din rânduială. Într-adevăr, tânărul este ireproșabil. Cu toate acestea, simte că ceva nu e în ordine. Deși se achită fără greșeală de toate îndatoririle, disciplina nu e suficientă și de aceea a și venit în fața Mântuitorului pentru a fi călăuzit spre ceea ce el încă nu percepe cu claritate. Văzând că are de-a face cu un aluat bun, Isus îi spune că, dacă pentru el viața veșnică, echivalentă cu intrarea în Împărăția cerurilor, e atât de importantă, va trebui să-și vândă toate proprietățile, banii să-i dea până la ultima centimă săracilor și să-l urmeze. Tânărul, auzind toate acestea, se întristează și pleacă. Știe că nu va fi în stare de un asemenea sacrificiu. Și acum vin eu și întreb: Cine dintre bogații României și ai lumii ar fi în stare de așa ceva? Cine ar fi mai presus față de tânărul din Evanghelie? Cine ar fi de acord să ajungă sărac lipit pentru a merge apoi pe drumul abrupt al îndumnezeirii? Și tot eu îmi răspund: Nimeni. Întristarea tânărului anticipează de fapt marele eșec al civilizației noastre, care treptat s-a îndepărtat de virtuțile spirituale și a încercat să facă un fel de târg pentru a-și pune conștiința la adăpost. Cum se spune: On fait d’accomodements même avec Dieu. Așadar, negociem până și cu Dumnezeu. Doamne, uite cum stă treaba, eu dau atât fiindcă nu-mi vine să dau mai mult, dar pentru cât dau nu pot să am și eu parte pe lumea cealaltă de vreo parcelă prin rai? O tocmeală mai odioasă nu am mai pomenit. Dumnezeu nu are cum să cadă la o asemenea învoială. De aceea, Isus îi spune tânărului ce i-a spus. Spunându-i lui, ne spune și nouă indiferent de epoca în care trăim. Doar dacă renunțați la tot din ce aveți aici, veți fi dincolo! Aici nu merge cu jumătăți de măsură, cu judecăți negustorești, cu șiretenii de comerciant. Aici ori ai, ori n-ai, ori ești, ori nu ești! De aceea, bogatul nu are cum să intre în Împărăția cerurilor fiindcă balanța lui între a fi și a avea e necinstită.
În Vechiul Testament, foarte interesant, avem experiența cutremurătoare a lui Iov. Nu-mi închipuiam că între aceasta și ce i se întâmplă tânărului ar fi vreo legătură, și totuși, analizând acum, este. Iov pierde tot, mai puțin credința. El, prin urmare, e tot un fel de tânăr, dar care nu se mai întristează deoarece, prin forța unui destin nemilos, i se ia tot ceea ce ar fi urmat să dea dacă ar fi urmat drumul abrupt. Aici avem de-a face cu o măsură extrem de dură, adică o intrare cu „de-a sila” în Împărăția cerurilor. Desigur, Iov putea să-l blesteme pe Dumnezeu pentru cât a suferit și astfel, renegându-și credința, să iasă din discuție, doar că el știa că toate nenorocirile care l-au lovit reprezintă în esență încercarea maximă pentru a depăși confortul în care se complăcuse până atunci. Tânărul din Evanghelie nu e supus unei asemenea probe. Poate aici intervine bunătatea Legii noi care le dă oamenilor libertatea de-a alege și nu de-a fi constrânși ca în Legea veche. Ceea ce pe tânăr îl apasă e tristețea, „întristat e sufletul meu până la moarte”, cum spune Isus în grădina Ghetsimani, tristețea e încercarea căreia trebuie să-i facă față, dându-și seama că nu e capabil de ce i se cere, și nu suita de dezastre abătute asupra lui Iov. Mi se pare o diferență esențială care separă net două viziuni asupra omului și soartei sale. Într-un caz, omul e copleșit de propriul suflet, în celălalt, ajunge o victimă a destinului năpraznic.
Deci, dacă e să fim filantropi, să fim până la capăt! Dând un ban poate obținem un oarece confort psihologic, dar miza e în altă parte și, evident, e mult, mult mai înaltă. Toți bogătașii ar trebui să înțeleagă această lecție. În spatele gestului lor, altfel bine intenționat, se află un abis. Odată ce ai intrat pe drumul milosteniei, cale de întoarcere nu mai e. E ca la cazinou sau ca la cârciumă, dar invers. Acolo nu te mai ridici de la masă până nu pierzi tot și nu te distrugi. Aici nu oprești milostenia decât după ce ai câștigat comori în cer. Poate de aceea adevărații milostivi sunt greu de găsit. Nu avem, din păcate, decât clovni ultramediatizați și, mai rău de atât, riscăm permanent să-i considerăm autentici. La urma urmei, aceasta este și una dintre cele mai mari nefericiri ale lumii noastre crepusculare.
P.S. Ca o ironie incredibilă față de ce am spus, aflu acum că miliardarul american Elon Musk își va vinde toate proprietățile pentru a construi un oraș pe… Marte. Cine știe? O fi planeta roșie vreun substitut al lui Dumnezeu și nu ne-am dat seama până acum?…