Pe lângă scena decisivă a „duelului“ din telefericul de la Sinaia din Cel mai iubit dintre pământeni, cel mai consistent pasaj consacrat unei escapade la munte rămâne, probabil, episodul vacanţei de Crăciun la cabana Postăvaru din Accidentul lui Mihail Sebastian. Prologul aventurii are loc pe cheiul Dâmboviţei, unde Paul și Nora se plimbă în prag de sărbători. El nu-și poate lua gândul de la fosta iubită, ea îl îndeamnă să profite totuși de şansa pe care o au bucureştenii de a se „copilări“ de două ori pe an, jucându-se de-a făcutul bagajelor: „Mă gândeam şi eu să plec, dar nu ştiam unde… Poate la Predeal, la tabăra de schi de la Onef… Dacă aş fi găsit tovarăşi de drum, aş fi preferat să urc în grup mic la o cabană… La Ialomicioara, sau pe Postăvar, sau la Bâlea… În sfârşit, undeva departe…“
Ca din întâmplare, în toiul discuţiei cei doi dau peste o vitrină de pe Calea Victoriei unde sunt expuse schiuri, bastoane, bocanci, toate strălucind pe „o zăpadă artificială de vată şi paiete albe“. Raionul de sport al magazinului din inima Bucureștiului e o anticameră a jocului de-a vacanţa, o invitaţie la călătorie pentru citadinii dornici de aer curat şi senzaţii tari: „Schiuri negre, rezemate de perete cu botul în sus, semănau cu nişte luntri subţiri de pescar, trase la mal, pe uscat. (…) Cămăşi şi sweatere de culori tari dădeau întregului magazin un aer festiv, pavoazat.“ Pentru ca iluzia să fie perfectă şi momeala să funcţioneze fără greş, un aparat de radio transmite buletinul sportiv: „Predeal, grosimea stratului de zăpadă 46 centimetri… Sinaia, grosimea stratului de zăpadă 30 centimetri.“
Și în Gara de Nord, glasurile studenţilor cu schiuri dau scenei un aer sărbătoresc, iar la Predeal, unde vagoanele se golesc pe jumătate, afişele colorate anunţă pentru zilele de Crăciun concursuri de slalom şi sărituri, prelungind astfel iluzia optică: de la fereastra trenului, Nora „vede“, în locul „acestui Predeal din zori, pustiu, cu străzile goale, încremenit în zăpadă, Predealul monden din zilele de campionat, plin de automobile, de toalete şi de cunoscuţi, Predealul care începea să semene cu un cazinou, cu un dancing, cu o sală de recepţie“.
Nici în romanele lui Anton Holban și Liviu Rebreanu, schiul nu e – spre deosebire de gelozie – un sport la îndemâna oricui. Dania își vede de obișnuitele-i jocuri pe pârtiile din Tirol, iar Sandu încearcă, în zadar, s-o imite: „M-am grăbit să cumpăr costum și schiuri pe când nu ningea încă, și multă vreme, spre amuzamentul tuturor vizitatorilor, aparatele de lemn inutile tronau în camera mea.“ Tachinându-și prietenul, Milly îi oferă o păpușă mică de împodobit bradul, un Moș Crăciun pe schiuri de chibrit, pentru care un salt acrobatic pare o joacă de copil: „Barba albă imensă putea să-i servească drept zăpadă. Mi-am atârnat jucăria de lampă și acum Moș Crăciun oscilează perpetuu, patinând pe aer, în timp ce schiurile masive de om mare continuă să fie rezimate de dulap.“ Când, în sfârșit, pleacă şi Sandu la Predeal, eşecurile se ţin lanţ: căzături la fiecare pas, schiuri desprinse din legături, degete îngheţate – totul sub privirea unui cor nemilos de experţi: „Împrejur, oameni mulți, toți mai pricepuți decât mine. Iată ce organizasem ca să nu fiu de tot inferior Daniei !“ Neputând face faţă pantelor abrupte din jurul staţiunii, campionul introspecţiei pune punct aventurii, decis să nu mai atace coborârile, pe viitor, decât prin interpuşi: „Știam că nu mai trebuia să fac astfel de eforturi de care eu nu eram capabil. În cameră mi-am regăsit pe Moș Crăciun atârnat de lampă, care schia neobosit prin aer…“
Încuiat într-o cameră de sanatoriu după ce şi-a sugrumat tânăra nevastă, Puiu Faranga are la rându-i, în Ciuleandra, tot timpul să mediteze la pretinsa pasiune pentru competiţiile sportive. Cu două săptămâni înainte de „accidentul“ petrecut în locuinţa lor din Bucureşti, soţul Mădălinei îşi trecea în revistă cuceririle, privind fulguirea iernii de la fereastra unei camere de hotel din Sinaia. Fusese ziua „marelui concurs de ski pentru doamne“, iar el făcuse deplasarea numai de dragul Liei Dandopol, fiica unui proaspăt îmbogăţit, „foarte modernă, sportivă şi destrăbălată“, care, după o lună de curte insistentă, îi dăduse în sfârşit speranţe. „Învingătoare la concurs, domnişoara capitulase în faţa lui Puiu, iar acuma, pe când ea îşi odihnea în pat, goală şi frântă, osteneala sportului şi a iubirii, el, cu remuşcări pe care nu le putea alunga, dezgustat, se întoarse cu inima şi gândul acasă“. Deşi declarat iresponsabil, ucigaşul se simte, pe bună dreptate, „vinovat şi murdar“: Mădălina îl rugase s-o ducă şi pe ea la concursul de ski, iar el o refuzase, minţind că are afaceri urgente la Cluj. Acum, nu-i mai rămâne decât să vadă defilând, ca un caleidoscop retrospectiv, scene de iarnă din anii inocenţei: copilul în costumaş alb de lână, călare pe o sanie la Şosea; liceanul admirând pomul de Crăciun poleit al mătuşii; adolescentul îndrăgostit pe o bancă din Cişmigiu peste care se scutură fulgii de nea. Albul zăpezilor de altădată – les neiges d’antan –, menit să alunge gândurile negre, nu face decât să le potenţeze, complicându-le cu regrete tardive, inutile.