Ubi sunt?

La sfârșitul emisiunii noastre de la Radio Trinitas de duminica trecută, odată încheiat tabloul generației 80, credeam eu, Teodora Stanciu a scos din tolba ei mereu prea plină nu puține nume ale unor poeți la care nu mă referisem. Îi cunoșteam generozitatea critică, așa că n-am fost luat, la drept vorbind, prin surprindere. Doar că am fost pus într-o situație inconfortabilă. Printre numele menționate de gazda emisiunii, unele erau ale unor poeți adevărați, despre care scrisesem eu însumi cuvinte de laudă. Ceea ce făcea omisiunea lor inexplicabilă. Doar că nu era vorba de un bilanț, ci de o selecție: ofeream ascultătorilor numele reprezentative și motivele pentru care le consideram ca atare. Un posibil nucleu de canon poetic actual. Era întrucâtva obligatoriu să procedez astfel, dacă voiam ca ascultătorii să înțeleagă în ce constă originalitatea generației 80. Lasă că o listă completă ar fi fost imposibilă, dar ar fi fost oricum neconvingătoare, în măsura în care majoritatea numelor înșirate n-ar fi spus nimic ascultătorilor. Canonul e totdeauna o listă scurtă. Problema e că, având ea în vedere opere contemporane, de canon nu se ocupă critica propriu-zisă, la zi, de întâmpinare, ci istoria literară. În felul ei, Teodora Stanciu avea dreptate: critica, ea, face, în cel mai bun caz, bilanțuri. Ceea ce eu refuz cu obstinație, precum voi explica mai jos.

Sigur, până la bilanțuri, critica la zi face și altceva mult mai important, și anume deretică prin gospodăria literaturii. Pune lucrurile la locul lor, dă cu mătura, șterge praful, spală rufele și vasele, până când totul strălucește de curățenie. E treaba cronicarilor literari să țină casa literaturii în bună ordine, păstrând cu grijă ce e de păstrat și aruncând la gunoi ce e de aruncat. Istoricul literar vine, el, la masa gata pusă. Când lucrurile sunt vraiște, dă din umeri și-și vede de clasici. În lipsa cronicarilor, în sens generic, firește, istoria literară, canonul, ordinea nu sunt posibile. Ciurul despre care am tot vorbit e în mâna cronicarilor.

Iată un exemplu: generația mea de critici a redescoperit, după ani de cenzură ideologică a literaturii, un interbelic luminat de acțiunea conjugată a primelor generații de critici maiorescieni, cum i-a definit Lovinescu. Ceea ce însemna o corectă selecție a valorilor și o interpretare adecvată a modernității literare. Poeții de după 1960 i-au avut ca model pe marii poeți interbelici trecuți prin ciurul marilor critici contemporani cu ei. Doar întârzierea recuperării moștenirii culturale până în deceniul 6 a făcut ca în deceniul 7 lui Arghezi sau Blaga să le fie alăturați poeți de raftul doi. Astăzi nu mai încape îndoială că primul raft este așa cum l-au orânduit Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Streinu, Călinescu sau, înaintea lor, Lovinescu. Nu sunt nici zece nume pe el. Când am antologat poezia modernă în 1968, am reținut patruzeci de poeți din cei aproximativ patru sute publicați în interbelic. Un sfert n-au fost cuprinși în antologie pentru valoarea lor, ci pentru că nu fuseseră încă recuperați de noua critică. În Istoria critică sunt încă și mai puțini.

Lucrurile stau diferit astăzi. Demisia tinerilor cronicari lasă literatura actuală, rod al două generații, negospodărită. Am mai folosit cuvântul: vraiște. E cât se poate de clar că doar câțiva cronicari, aparținând și aceștia de vechile generații, pot pretinde la autoritatea necesară, pentru a separa binele de rău. Istoricul literar de mâine se va confrunta cu dificultatea de care a fost conștient Lovinescu imediat după Primul Război, și anume absența oricărei scări a valorilor. Cronica actualității începe la noi târziu, abia Ilarie Chendi, contemporan cu Lovinescu, putând fi considerat întâiul nostru cronicar. Maiorescu și urmașii lui nu urmăreau literatura la zi. Erau mai degrabă ideologi decât critici. Nici producția de carte nu era colosală. Așa-numiții scriitori clasici se detașau pe un fundal plat. Abia din 1918 încoace fenomenul literar cunoaște bogăția și varietatea care, modernilor, li se par firești. Și critica însăși, în sensul de astăzi, ia naștere.

În fine, trebuie să spun că timpul adaugă în patrimoniu un număr considerabil mai mic de opere decât scade. E o lege necruțătoare a istoriei literare. Uitarea e înscrisă în toate cele omenești. O întrebare de acum atâtea veacuri, ubi sunt?, a fost totdeauna de rigoare în istoria culturii. Ea se pune atât în cazul operelor venerabile, cât și al celor relativ recente. Contemporanii nu sunt cruțați. Poate că ar trebui reinterpretată constatarea modernilor despre clasici, contemporani ai noștri: doar acei contemporani care devin clasici continuă să ne fie cu adevărat contemporani.

Am afirmat din capul locului, în alți termeni, că stricta contemporaneitate, aceea în stare așa zicând brută, neclasicizată, nu ține de competența istoriei literare, ci exclusiv de aceea a criticii. Pe de altă parte, e de datoria criticii să propună lista scurtă a capodoperelor. Cu toate lacunele lor, listele canonice pe genuri publicate de România literară anii trecuți au arătat nu doar constanța canonului, ci deopotrivă importanța faptului de a ne referi la el ori de câte ori critica își pierde busola. De aici vine cea mai mare primejdie pentru literatură: de la transformarea canonului într-o listă, dintr-o ierarhie ordonată estetic într-un talmeș-balmeș de opere. À bon entendeur, salut!