Tudor Dinu în dialog cu Cristian Pătrășconiu

 

Tudor Dinu e profesor doctor abilitat la Universitatea din București, unde predă limba, literatura și civilizația greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societății Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină și postbizantină, dar și elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franța, Cehia, Letonia, Ucraina și Georgia.

Recent a publicat volumul ultim al unei impresionante trilogii – de peste 1.500 de pagini – dedicate Bucureștiului fanariot.

Ideea fanariotă are, credeți, o bună (și, mai ales, o dreaptă, o justă) așezare în istoria noastră, în memoria culturală de azi?

În conștiința colectivă a românilor continuă să rămână înrădăcinată convingerea simplistă potrivit căreia epoca fanariotă a fost aproape exclusiv una de jefuire a Țării Românești și Moldovei de către un regim străin corupt. Așa se face că până astăzi politicienii acuzați de delapidarea banului public sau de alte modalități de îmbogățire ilicită continuă să fie stigmatizați drept fanarioți, așa cum au dovedit-o inclusiv scandările publice ce s-au putut auzi din plin la mitingurile antiguvernamentale din ultimii ani. Dincolo de această percepție difuză, în societatea noastră se știu sensibil mai puține lucruri despre epoca fanariotă decât despre orice altă perioadă din istoria noastră, mai veche sau mai recentă. Faptul se datorează, în primul rând, spațiului modest care i-a fost dintotdeauna rezervat în manualele școlare, în lucrările de popularizare și, mai recent, în cadrul documentarelor televizate.

Care sunt marile surse, din punctul dumneavoastră de vedere, ale presei proaste pe care o are, la noi, epoca fanariotă?

Sursele imaginii defavorabile a epocii sunt numeroase și foarte vechi. Întregul proces de modernizare și occidentalizare a Principatelor, accentuat după 1821, s-a bazat pe contrapunerea modelului de societate progresistă de tip francez celui retrograd de factură greco-orientală. Prin urmare, în scopul convingerii păturilor conservatoare atașate de tradiție să își părăsească toate practicile curente, de la cele alimentare ori vestimentare până la cele culturale, ideologii de atunci i-au îngroșat în scop demonstrativ paradigmei fanariote toate trăsăturile negative, contestându-i orice contribuție la progresul Principatelor. În plus, în vremea construcției statului național și a luptei pentru crearea României mari în care gloria strămoșilor noștri era exaltată / exacerbată, epoca fanariotă nu putea fi privită decât drept o paranteză neagră de dominație străină pe care românii au reușit în cele din urmă să o încheie prin acțiunea exemplară a lui Tudor Vladimirescu. Nici comunismul internaționalist nu a prea avut la inimă perioada, întrucât nu o privea ca pe una de înfrățire a variilor etnii ce trăiau atunci pe solul valah sau moldav, ci ca pe una în care, în opoziție cu Occidentul în care se consolida ideologia ateistă a Iluminismului, Principatele continuau să fie parcă mai atașate ca oricând de viziunea creștin ortodoxă asupra lumii și vieții. Iar după 1989, atunci când a avut loc un nou proces de occidentalizare a societății românești, bântuite, printre altele, de fantoma corupției reale sau imaginare, epoca fanariotă a apărut ca un contramodel de care trebuia să ne delimităm cât mai grabnic pentru a ne putea integra într-o societate occidentală, percepută drept vector al unei corectitudini exemplare aducătoare de prosperitate.

Chiar: cum apreciați că e această temă pentru istoriografia de la noi – „orfană“ (cum s-a mai spus), prea des ocolită, deturnată (politic, ideologic), răstălmăcită? Și de ce?

Ar fi fără doar și poate exagerat să se susțină că epoca fanariotă este una orfană, ori că reprezintă un teren virgin, odată ce bibliografia de specialitate acumulată în două secole este considerabilă. Totuși, putem afirma că prin raportare la numeroasele surse păstrate – destule dintre ele editate încă de multă vreme – lucrările de reconstrucție sau interpretare istorică rămân relativ puține. Sau, pentru a vedea partea plină a paharului, tinerilor cercetători interesați de perioadă li se oferă șansa de a aduce contribuții majore care să dăinuie în istoriografia românească. Sigur, volumul mai redus de publicații dedicate epocii poate fi explicat și prin orientarea patriotică de odinioară a istoriografiei noastre, care îi determina pe cercetători să se îndrepte cu precădere spre perioadele de pretinsă strălucire din trecutul nostru. Mai ales că exista și riscul ca, descoperind, prin analiza surselor, aspecte pozitive ale epocii, respectivul istoric să poată fi catalogat drept unealtă în slujba unor interese străine. Dincolo însă de aspectele politico-ideologice, studiul epocii nu a atras și pentru că presupunea niște competențe aparte, relativ greu de dobândit în învățământul nostru, cunoștințe aprofundate de limbă greacă (veche și nouă deopotrivă), de limbă și, mai ales, de istorie și civilizație turcă otomană etc.

E o epocă pe care, à propos, o putem încadra foarte precis?

În ceea ce privește Țara Românească delimitarea epocii nu lasă nici un fel de dubiu, aceasta întinzându-se de la numirea în scaunul de la București a lui Nicolae Mavrocordat la sfârșitul anului 1715 până la moartea lui Alexandru Suțu (ianuarie 1821), urmată la scurt timp de izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu. În cazul Moldovei însă, deși în mod tradițional se consideră că epoca debutează odată cu revenirea la domnie a lui Nicolae Mavrocordat în 1711, în urma biruinței repurtate de Poartă asupra armatelor rusești ale lui Petru cel Mare, începutul epocii ar putea fi împins chiar până în anul 1709, atunci când amintitul principe grec se suie pentru prima oară pe tronul de la Iași. Mai ales, că și succesorul său Dimitrie Cantemir a fost din punct de vedere cultural, iar nu ideologic, desigur, tot un fanariot – a trăit ani de zile pe malul Bosforului și a dobândit o pregătire similară celei a Mavrocordaților. Firește, regimul se încheie și în Moldova în același fatidic an 1821, în care izbucnirea revoluției grecești i-a făcut pe otomani să le retragă imediat fanarioților privilegiul de a domni peste românii din principate.

Ce e, fundamental, de revizuit, de reevaluat despre acea perioadă de la noi?

Ah, sunt multe chestiuni, ce nu pot fi acoperite în spațiul fatalmente restrâns al prezentului interviu, așa că mă voi mărgini să dau câteva exemple. Înainte de toate, în conștiința colectivă stăruie în mod foarte supărător imaginea principelui fanariot care a spoliat țara, pentru a acumula avere și a trăi într-un lux ostentativ împreună cu camarila sa. Da, fanarioții au jefuit țara, sau, mai bine spus, au impus o fiscalitate apăsătoare, nu însă mai grea decât cea din vremea domniei lui Mihai Viteazul. Au făcut-o însă, de cele mai multe ori, pentru a-și putea îndeplini împovărătoarele obligații impuse de Înalta Poartă și a-și plăti datoriile contractate în vederea obținerii domniei. Din pricina cuantumului uriaș al acestor sume, destui dintre ei nu au izbutit să strângă mai nimic pentru sine, ba chiar au ajuns la închisoarea datornicilor din Stambul asemenea lui Constantin Mavrocordat. În plus, din necesitatea de a face economie, principii greci duceau la București și Iași un trai relativ modest, neinvestind decât rar în curțile domnești care se dărăpănau și nemai ­ organizând nici un fel de banchete ca în vremurile de luminoasă amintire ale lui Constantin Brâncoveanu. Iar uneori, atunci când au ajuns să strângă bani, căci Țările Române erau totuși bogate, dacă se nimerea să nu se abată asupra lor catastrofe naturale sau războaie, au preferat ca, în loc să se bucure ei înșiși de averea acumulată, să facă țării de adopție daruri însemnate care să le perpetueze amintirea în veac. Astfel, Nicolae Mavrocordat a înălțat Mănăstirea Văcărești, cel mai impozant ansamblu monastic din întreaga noastră istorie, Grigore II Ghica a ctitorit la Pantelimon nu doar un așezământ monahal, ci și un spital, în vreme ce Moruzi a înălțat la Dudești două bolnițe pentru bucureștenii atinși de năprasnica boală a ciumei. În plus, dincolo de opera ctitoricească, surprinzător rămâne devotamentul celor mai mulți fanarioți pentru buna administrare a unor țări pe care prin voința Porții puteau să le părăsească dintr-un moment în altul.

A „călcat“ timpul foarte apăsat, foarte dur pe urmele fanariote de la noi?

Nu timpul a călcat peste urmele epocii fanariote, ci noi înșine, românii, care am distrus în mod deliberat patrimoniul cultural laic al perioadei, în dorința de a ne transforma țara într-o Franță a Orientului. Am culcat la pământ mai devreme sau mai târziu nu doar hanurile, cișmelele, chioșcurile, băile turcești, ci și casele cu o arhitectură de inspirație balcanică pentru a înălța vile cu alură pariziană sau vieneză. Am aruncat grabnic la coș șalvarii, anteriele, giubelele și calpacele pentru a le înlocui într-o primă fază cu pantaloni nemțești, frac, redingotă și joben, am renunțat la tot mobilierul și recuzita domestică orientalizantă pentru a deveni pe de-a întregul europeni.

Bucureștiul fanariot – tema centrală a uriașei și excelentei dumneavoastră cercetări – e un „mic“ ce dă seama, cum nu o face niciunul altul la noi, despre un „mare“, așa cum e epoca fanariotă?

Într-adevăr, Bucureștiul reprezintă, alături de Iași, centrul cel mai reprezentativ în care s-a dezvoltat plenar civilizația cosmopolită româno-greco-orientală, dar exclusiv creștină, pe care o putem defini drept fanariotă, în vreme ce în restul orașelor din Principate aceasta a cunoscut variante mai atenuate sau chiar nu a reușit să dezlocuiască paradigma rurală tradițională.

Care apreciați că e – din ceea ce se vede – „hard-core“-ul fanariot al Bucureștiul de azi?

Din pricina amintitei dispariții cvasitotale a patrimoniului material laic, principala moștenire a epocii fanariote o reprezintă astăzi bisericile, numai că, în urma transformărilor succesive pe care le-au suferit, și unele dintre acestea și-au pierdut caracteristicile stilistice specifice epocii. Prin urmare profilul fanariot al orașului nostru este în prezent unul exclusiv latent, pe care îi provoc să îl descopere pe cititorii celor trei volume ale lucrării mele.

Dar din ceea ce nu se vede, unde avem, în București – și poate nu numai aici – cea mai intensă declinare a ideilor cu specific fanariot?

Dincolo desigur de spațiul restrâns, dar privilegiat, al câtorva săli de muzeu sau al unor colecții private, unde deține un profil palpabil, fanariotismul se manifestă în atitudinea orientală față de lume, viață sau muncă a unora dintre semenii noștri, ori în capacitatea de a face slalom printre interese diverse și presiuni venite din mai multe părți, de a supraviețui într-o lume în care intransigența morală robespierriană nu își află locul, iar compromisul constituie o soluție rezonabilă.

Ce lasă esențial, major, în softul lumii românești această epocă? Ce putem încă vedea și azi – relevant, definitoriu?

Probabil contribuția majoră a epocii fanariote la conturarea civilizației românești o reprezintă conferirea amprentei orientale, care, cu excepția în principal a Dobrogei, nu s-a întipărit propriu-zis nicicând altcândva asupra provinciilor românești.

Vă duc puțin în registrul contrafactual. Cum ar fi fost, pentru noi, dacă această epocă ar fi rezistat cu mult mai mult decât știm că a fă- cut-o? Dacă, să zicem, fanarioții ar fi fost „mari învingători ai istoriei“, ce am fi fost astăzi?

Nu cred că o eventuală prelungire a epocii fanariote ar fi adus schimbări majore în evoluția principatelor în secolul XIX, odată, ce așa cum încerc să dovedesc în cartea mea, intrarea Țării Românești și Moldovei pe orbita occidentalizării s-a produs încă de pe atunci. În plus, dincolo de locul privilegiat pe care l-au căpătat limba și cultura greacă în rândul claselor superioare, epoca s-a caracterizat prin triumful definitiv al limbii române – neamenințate niciodată de greacă, accentuez –, atât în administrație, cât și în biserică, ori în sfera tiparului. Ba chiar, cu binecuvântarea lui vodă Caragea, s-a înființat până și Academia cu științe chiar în limba rumânească condusă de Gheorghe Lazăr. Probabil însă că, dacă fanarioții ar mai fi rămas ceva vreme la putere, influența culturală greacă ar fi persistat mai mult, alături de cea franceză, dinamică deja în primele decenii ale secolului XIX și poate că Unirea Principatelor s-ar mai fi amânat ceva vreme. Deși să nu uităm că permutarea acelorași principi greci pe scaunele de la București și Iași a contribuit la unificarea instituțională a celor două principate extracarpatice, pregătind terenul pentru unificare.

Ce vedem foarte important despre istoria noastră modernă atunci când privim, așa cum nu se face de regulă, documentele istorice privilegiate de fanarioți? Surprize-surprize?

Studierea documentelor de epocă sau, mai bine zis, datând din orice epocă, constituie o muncă de rutină, nici pe departe atât de pasionantă pe cât își închipuie profanii. Este necesar ca cercetătorul să parcurgă sute sau chiar mii de pagini pentru a avea o surpriză … mai mult sau mai puțin așteptată. De pildă, să se întâlnească cu acte prin care unii domni fanarioți căutau să limiteze imigrația grecească în Principate!

La fel – putem avea surprize mari și în legătură cu ce știm despre istoria noastră dacă s-ar studia mai intens, pentru perioada otomană, documentele de limbă turcă?

Editarea și traducerea a numeroase documente turcești privitoare la epocă în anii șaptezeci-optzeci prin strădaniile neobositului Mustafa A. Mehmed, dar și ale lui Valeriu Veliman au adus, n-aș zice atât surprize, cât importante clarificări în privința statutului juridic al celor două provincii românești în perioada fanariotă, a relațiilor lor cu Înalta Poartă, a abuzurilor și samavolniciilor săvârșite de musulmanii veniți de la sud de Dunăre etc. Din păcate însă, după dispariția prematură a profesorului Mihai Maxim în 2017, România nu mai dispune practic de specialiști în paleografie osmană, capabili să își asume continuarea la același nivel a operei iluștrilor lor înaintași.

Ce prejudecăți pozitive avem despre epoca fanariotă?

Prejudecățile pozitive sunt aproape inexistente, cu o excepție poate. În urma cercetărilor Ariadnei Camariano-Cioran, se știe în cercurile intelectuale largi de la noi că în cadrul Academiei de la Sfântul Sava se practica un învățământ modern, progresist, reflectând cuceririle lumii contemporane, deopotrivă în filosofie și în știință. În realitate, o revizitare a surselor arată că acest lucru a fost valabil doar de-a lungul a șase din cei o sută cincisprezece ani ai perioadei, în vreme ce în rest educația oferită în școala domnească era una bazată exclusiv pe studiul clasicilor antichității sau mai exact al acelor clasici ai antichității care fuseseră acceptați de paideia creștină.

Ce poze sau ce suită de poze se pot face despre literatură în raport direct cu epoca fanariotă? Literatură – atât în sens specific, cât și în acela general…

Din punct de vedere literar omul epocii fanariote gustă în primul rând poezia neoanacreontică, similară celei practicate de Athanasios Hristopoulos și, pe urmele lui, de Ienăchiță Văcărescu, căutând să se bucure febril de plăcerile vieții (în primul rând amoroase), mai ales că este stăpânit de un acut sentiment al nestatorniciei sorții. De asemenea, citește cărți populare de diverse facturi – echivalentul romanelor de aventuri de astăzi –, și, spre deosebire de noi, își dedică o bună parte a timpului liber informării, privilegiind literatura didactică (compendii, manuale de toate felurile în diverse domenii).

Care e, din punctul dvs de vedere, marea savoare, dulceața acestei/ acelei epoci, cea fanariotă?

Eh, chiar de dulceață nu cred că s-ar cuveni să vorbim, o dată ce perioada este marcată de numeroase războaie și calamități ce făceau să planeze permanent nesiguranța zilei de mâine și a propriei vieți chiar și asupra capului boierilor, chit că mâncau regește și se înveșmântau în straie scumpe. Așa că, pentru a contracara amărăciunea vieții, se consumau cu orice prilej dulcețuri dintre cele mai extravagante (de păstârnac, din petale de trandafir, flori de tei, de micșunele, nufăr, din agriș verde sau roșu, zmeură, mure, coacăze fără semințe, coarne, must de mere acre, pere, cireșe, piersici, zarzăre verzi, gutui, aguridă, chitră, naramză, lămâie etc.).

E, mai ales o perioadă modernizatoare sau mai degrabă una care trage înapoi teritoriile românești?

Aș prefera să las la o parte concepte precum modernizare sau progres și să afirm doar că începutul epocii fanariote marchează tentativa, doar parțial reușită, de înlocuire a paradigmei civilizaționale valaho-moldo-balcanice postbizantine cu cea greco-otomană, exclusiv creștină, în vreme ce primii ani ai secolului XIX marchează debutul occidentalizării lumii româno-grecești din Principate. Totul, desigur, la nivelul claselor superioare, iar nu al lumii satelor ce a continuat în orice caz până în secolul XX să funcționeze conform unor ritmuri ancestrale imuabile.

În fine, o întrebare (poate) picantă care conține o amicală provocare. Mai întâi, să spun că, dacă ați fi degajat o parte din materia acestei cărți, v-ar fi putut ieși, la limită, și un volum simpatic de rețete gastronomice din epoca fanariotă. Provocarea acum: ce rețetă din acea epocă – una, să zicem, mai elaborată – ați recomanda unui intelectual gurmand?

Înainte de a oferi o rețetă, aș vrea să precizez că bucătăria claselor privilegiate din epocă era una extrem de elaborată, recurgând la un număr mare de ingrediente și la o profuziune de condimente, dintre care unele au ieșit astăzi complet din uz sau sunt doar sporadic utilizate (coji de naramză, cucunari, sămânță de sulfină, nucșoară, migdale, aguridă, agriș, jaleș, vârfuri de sparanghel, gâturi de raci, sacâz (grăunțe de mastică)). De asemenea, ea pedala pe contrastul gusturilor, combinând, de pildă, cărnurile bine sărate ori piperate cu garnituri de fructe (prune, gutui, pere, vișine, castane). Nu privilegia însă doar carnea, ci și peștii ori alte vietăți acvatice (raci, scoici, melci, caracatiță sepie), așa că, pentru a ne simți nu doar fanarioți, ci și un pic parizieni, vă voi spune cum erau gătite odinioară stridiile. După ce erau spălate cu grijă de nisip, puteau fi fripte pe grătar până începeau a se deschide, în vreme ce zeama pe care o lăsau era adunată cu luare aminte într-o ulcică („apa lor ce-și lasă să nu o lepezi, că aceia iaste gustul lor“) și amestecată cu marginile pisate ale cochiliilor, „vârfuri de spănaci“, „zeamă de năramză și piper“. Miezurile stridiilor erau apoi prăjite în untdelemn, așezate pe felii de pâine prăjită „într-o tipsioară de aramă“ pusă „pe spuză caldă ca să dea în undă“ împreună cu sosul descris anterior și, în cele din urmă, presărate cu piper. Alteori, înainte de a ajunge pe grătar, scoicile erau lăsate „să stea un șfert de ceas în untudelemn, sămânță de molotru pisată și piper“, după care erau fripte într-o hârtie de scris modelată în forma unei albii și bine unsă cu untdelemn. Când se rumeneau, erau mutate într-o tavă, iar deasupra lor era turnat un „ostropiel făcut de zahăr, zeamă de năramză, piper pisat“ și sucul propriu. În alte ocazii, după ce erau lăsate pe grătar cât să se încălzească bine, dar fără să se deschidă, erau fierte „în cuptoriu au supt țest“ cu „untudelemn, un cățeluș de usturoi, izmă și maghiran tocat, piper și scorțișoară“, dar și „puțintel vin bun, alb, aguridă au zeamă de lămâie și puțintel zahar“. În fine, stridiile puteau fi preparate și pane sau, în limbajul epocii, înfăinate, caz în care deasupra lor se turnau felurite ostropiele, inclusiv unul „verde făcut de foi de pătrânjăi, izmă și alte erburi pisate, amestecate cu zeamă de năramză au de lămâie au cu oțet“. Poftă bună!