Într-o epistolă datată 21 octombrie 1947, I. Negoiţescu îi scria lui Radu Stanca, prietenul cerchist rămas la Sibiu după revenirea la Cluj a Universităţii: „Am primit recent invitaţie de la Bazil Munteanu, din Paris, de a-i da informaţii cu privire la literatura română din ultima vreme pentru uzul unei publicaţii franceze. Ca să vezi cum am lucrat, îţi anexez ciorna textului ce am trimis la Paris şi în care m-am îngrijit a nu neglija nici Cercul.“ (Scrisoarea a fost reprodusă în volumul I. Negoiţescu/Radu Stanca. Un roman epistolar, Editura Albatros, Buc., 1978, pp. 114-115.)
Cercetând recent arhiva altui membru fondator al Cercului literar de la Sibiu, Cornel Regman, am descoperit două pagini dactilografiate (ultima purtând pe verso 5 rânduri manuscrise) care, deşi orfane de titlu, dată ori semnătură, sunt fără doar şi poate „ciorna“ sus-menţionată. Un document, din câte ştim, inedit.
De iniţiativa profesorului parizian de a i se adresa tânărului critic e posibil să nu fi fost străină Monica Lovinescu, prietenă şi admiratoare a cerchiştilor: aceasta sosise cu o lună înainte la Paris cu o bursă de studii franceză (pe care atât Negoiţescu, cât şi Radu Stanca se străduiseră în zadar s-o obţină). Primind solicitarea autorului faimoasei Panorama de la littérature roumaine contemporaine, scriitorul clujean va încerca desigur să se achite cât mai onorabil. E cunoscut faptul că lucrarea semnată B. Muntéano, apărută la Paris în limba franceză, care avea şi avantajul de invidiat de a judeca fenomenul literar românesc din afară, exercitase asupra lui o mare influenţă. Nu publicase el, la doar câteva luni de la apariţia ei, în 1938, o cronică entuziastă în revista liceului unde era elev?
Observăm că, în prezentarea operelor şi evenimentelor semnificative din „anii războiului“, Negoiţescu îmbracă haina de istoric al contemporaneităţii literare pe care o mai probase în articole precum Curente noi în poezia din Ardeal (1943) sau Anul literar 1944. Din ultimul, textul de faţă se inspiră, de altfel, masiv. De amintit că tot acum, în 1947, el elaborează studii despre mari poeţi români şi începe lucrul la marele său proiect, scrierea unei istorii a literaturii române. Cititorului din Franţa i se oferă astfel o împărţire pe generaţii şi genuri literare, câteva caracterizări concise şi percutante, şi uneori chiar – ceva important într-o astfel de privire sintetică – evocări ale ambianţei culturale, ale primirii operelor de către critică sau priza la public. E de notat şi adevăratul semnal de alarmă pe care îl trage atunci când, referindu-se la actualitatea imediată, vorbeşte de „moartea revistelor“ şi de dispariţia din „arena publică“ a adevăratei vieţi literare.
Nu ne miră importanţa acordată criticii, îndeosebi lui Călinescu şi lui Lovinescu, tot aşa cum nu constituie o surpriză locul rezervat lui Dinu Nicodin şi lui Mihai Beniuc, veşnicele marote ale lui Negoiţescu. De menţionat, de asemenea, că mai multor noutăţi literare aici amintite le dedicase cronici de întâmpinare în chiar lunile precedente (în „Fapta“, condusă de Mircea Damian). Extraordinar e că o treime din text glosează despre Cercul literar şi reprezentanţii lui. Sunt schiţate etapele pe care le-a parcurs gruparea („Manifestul“ – 1943 şi „Revista…“ – 1945) şi e rezumat chiar noul program cerchist, în curs de elaborare, în care recunoaştem o serie de idei „euphorioniste“.
Dar mai e ceva ce interesează în aceste pagini: adăugând la numele cerchiştilor pe cele ale tenorilor generaţiei „de tot tinere“ afirmaţi în această perioadă, adică a autorilor de-un leat cu foştii studenţi sibieni – şi de care, de altfel, criticul s-a ocupat de-a lungul timpului în articole în general dense şi pătrunzătoare –, realizăm cam cu ce autori ar fi debutat al doilea volum al Istoriei literaturii române a lui Negoiţescu dacă acesta ar fi apucat să-l redacteze (amintim că primul volum, publicat la Editura Minerva, în 1991, se oprise cu stricteţe la generaţia dinainte!).
Reproducem integral textul criticului. (Ștefăniță Regman)
Războiul nu a împiedicat desfășurarea normală a activității literare, iar dacă în acești ani nu se poate vorbi de o abundență de opere, de nume noi ori de publicații periodice, nu e mai puțin adevărat că s-au produs evenimente literare cu totul remarcabile, sub orizontul cărora e mai semnificativ să se considere mersul cel mai actual al literaturii române.
În 1941 a apărut Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, impresionantă nu numai prin masivitatea neobișnuită și condițiile tehnice perfecte, dar în primul rând prin talentul literar extraordinar al autorului: această Istorie, deși scrisă de un om de gust și de un profesor, e mai mult operă curioasă de memorialist, în genul lui Saint-Simon, în tot cazul menită să rămână ca operă literară. Ea a fost evenimentul critic cel mai discutat în anii războiului, având în vedere că a provocat și un mare scandal politic, căci cu toate că a fost publicată de o editură de stat în vremea unui regim antisemit, a descris cu deplină obiectivitate opera numeroșilor scriitori evrei contemporani.
Tot în această perioadă, marele critic literar E. Lovinescu (mort în 1943) și-a publicat poate cele mai bune opere, seria de volume critice privind ideologia maioresciană și epoca junimistă. Evenimentul are, ca și în cazul lui Călinescu, semnificația sa literară, căci stilul lovinescian și arta sa portretistică ating aici calitatea lor maximă.
În general proza a fost favorizată. Un scriitor considerat ca un pur amator al virtuozităților stilistice, Dinu Nicodin, a apărut dintr-odată ca un mare istoric: Revoluția e romanul grandios al Re voluției franceze, privită în ea însăși ca fapt epic. Arbitrara com po ziție a acestui roman ce se în tinde pe spațiul a peste 1000 de pagini, ca și curiozitățile stilistice de care autorul rafinatelor proze artistice anterioare nu s-a lepădat, au făcut cartea nu prea populară, deși a fost primită cu elogii deosebite de critică.
Revoluția lui Dinu Nicodin e astfel contemporană cu celălalt remarcabil roman istoric apărut acum, Frații Jderi de Mihail Sadoveanu (de fapt numai al 3-lea volum din seria Fraților Jderi, încă neterminată, a fost publicat în timpul războiului, primele două apărând cu câțiva ani mai devreme), de astă dată subiectul fiind românesc: întâmplări boerești [sic] și de Curte din Moldova lui Ștefan cel Mare. De fapt opera e mai mult pitorescă decât epică, prilej pentru încântarea aproape lirică a peisajului Moldovei, într-un stil de o savoare ea însăși istorică.
Tendința spre istoric, spre epocă, l-a îndemnat și pe criticul și dramaturgul Ion Marin Sadoveanu să scrie un roman de reconstituire a vieții bucureștene de la sfârșitul veacului trecut. Sfârșit de veac în București, anunțat de asemeni ca primul volum dintr-o serie deschisă, deși nu poate fi considerat ca o operă deplin realizată, nu ascunde mai puține semnificații: de altfel critica l-a primit cu multă bunăvoință și l-a discutat îndelung.
Dacă poeții consacrați au continuat să publice fie în reviste fie în plachete sau volume masive de «ediții definitive» (îndeosebi Arghezi, Philippide, Ion Pillat, V. Voiculescu, Blaga – opera filosofică a acestuia din urmă, completată prin volumele apărute în 1941-43, a fost tipărită acum în trei tomuri mari, fiecare din ele cuprinzând câte o trilogie: a cunoașterii, a valorii și a culturii, această operă filosofică având ea însăși o importanță deosebită în evoluția stilului prozei române), nimic din domeniul poeziei nu poate egala, în acești ani, operele de proză sau critică amintite.
În schimb poezia tânără s-a manifestat mai ales în paginile revistei Kalende, condusă de criticul Vladimir Streinu: o poezie suprarealistă, fantezistă, uneori cu accente din Edgar Poe, Dimitrie Stelaru și Constant Tonegaru fiind primii stegari ai acestui nou suprarealism, poate mai organic, fiindcă nu atât de programatic cum cel dinainte de război, și deci mai liric totodată.
Critica tânără nu s-a evidențiat în timpul războiului decât printr-o singură luare de poziție: în vara [primăvara, n.n.] anului 1943, printr-un manifest adresat lui E. Lovinescu (puține luni înainte de moartea sa), un grup de tineri de la Sibiu au denunțat literatura dirijată și rasială, patriotardă și propagandistică, susținând primatul valorilor spiritului.
Ce e însă curios, este că scriitorii de dreapta, care formau generația tânără din anii dinainte de război, nu au reușit în acest timp să împlinească speranțele care se puseseră în ei. Unul singur din tinerii de dinainte de război s-a impus acum, și acela din mica stângă românească: Mihai Beniuc, strecurând în presa cenzurată autentice mesagii lirice în care se vestea timpul în care «păunii roșii vor fâlfăi pe case și masele revoluției vor umple străzile».
Între anii 1944-47 poezia generației de tot tinere, care începuse încă să se închege în suprarealismul Kalendelor, ia un avânt remarcabil: Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Mihai[l] Crama, Mircea Popovici, Alexandru Lungu, Ben Corlaciu, Iordan Chimet, spre a aminti doar numele mai reprezentative, scriu o poezie care, deși cu aspect îndeajuns de variat, se revendică de la un principiu comun de totală libertate de inspirație și de ironie istorizantă: fantastică, decadentă, umanitaristă, planetară sau cu un perfid realism de cronică, însă nu fără tulburări de conștiință care mai trimit semnalizări suprarealiste, această poezie nutrită de americanisme cu tinctură socială (mergând de la Edgar Poe, al cărui spirit baladesc se face adesea resimțit, și Walt Whitman, până la naivitățile de culoare ale unui Vachel Lindsay) s-a bucurat de o vogă extraordinară, umplând periodicele, ori în zeci de plachete cu desemne [sic] suprarealiste și decadente, și în fine încununată de premiile oficiale sau de mare ecou, al Fundațiilor Regale, al editurii Forum, al asociației Ion Minulescu etc.
Chiar și proza suprarealistă a reînviat: acum își publică tânărul Petru Dumitriu „prozele“ sale elegante intitulate Euridice.
Dar romanul a continuat pe linia tradițională, a epicei [sic] psihologice, realiste, sociale ori de erotism extrem. Astfel, după ce și-a publicat primul roman în 1941, Un port la răsărit, Radu Tudoran a continuat prodigios o serie întreagă de romane masive, în stare să rivalizeze invazia traducerilor anglo-americane: Anotimpuri (1943), Flăcări (1945) și Întoarcerea fiului risipitor (1947). Cu remarcabil talent, deși fără preocupări artistice adânci, Radu Tudoran scrie romane foarte sensuale [sic] și moderne, din lumea aviației, a mării, a naturii în general, sau chiar a marilor prefaceri sociale (în Flăcări el surprinde transformările din rural în industrial care se petrec în regiunea zăcămintelor petrolifere). Dan Petrașincu, autor al mai multor romane ultra-psihologice, uneori stranii, apărute încă înainte de război, încearcă acum o amplă perspectivă socială a Odesei din timpul revoluției, în Timpuri împlinite. Sorana Gurian și Ticu Archip, făcând parte dintr-un bogat grup de scriitoare ce stau sub influența romanelor de analiză ale doamnei Bengescu (Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius etc.) continuă explorările sensibilității femenine [sic!] în romane masive, dacă nu totdeauna bine compuse (Soarele negru, roman de peste 600 de pagini, e primul din seria de trei anunțată), în general moda perspectivelor întinse recunoscându-se de influența anglo-americană. Epica realistă rurală, din tradiția moldovenistă a lui Mihail Sadoveanu, însă cu o vigoare mai accentuată, având ceva din gravitatea epică a lui Liviu Rebreanu, e dusă mai departe de Eusebiu Camilar (a debutat în 1942) în numeroase volume de romane scurte și nuvele.
La începutul anului 1945, grupul de tineri care publicaseră acel manifest cu doi ani înainte, scot la Sibiu o revistă intitulată „Revista cercului literar“, din care apar, până în august, 6 numere. Ei militează, în spirit romantic, pentru epica fantastică și poezia baladescă. În teatru sunt anti-naturaliști, admirând pe Musset și Giraudoux și repudiind cu vehemență pe O’Neill, a cărui Electră se bucurase în timpul războiului, la București, de un succes nemaipomenit. Deși destul de timid, revista vrea să dea un temei filosofic-estetic literaturii și de aceea sprijină studiile filosofice. Se scriu poezii în formă de baladă și legendă, sub influență mai degrabă germană (Sibiul este un oraș german), teatru istoric-fantastic și nuvelă fantastică. Poeții recurg la motive epice de la Theodor Storm până la Oskar [sic!] Wilde. În general poezia este remarcabilă în „Revista cercului literar“, numele lui Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca și Ioanichie Olteanu fiind mai ales notabile. Din motive independente de voința ei, revista își încetează grabnic apariția. Același lucru se întâmplă, de altfel, treptat, și cu celelalte reviste și publicații periodice literare din țară, încât în vara anului 1947 nu mai apar în România decât 2 reviste literare! Poezia fantastică-umanitaristă dispare și ea, dar numai din arena publică, fiindcă odată cu moartea revistelor încep să cunoască o abundență neobișnuită cenaclele [sic!] literare. Chiar teatrul de artă se refugiază în saloane. Desigur însă că activitatea de cenaclu e de mai puțină notorietate decât aceea manifestată în publicațiile periodice.
Mutându-se la Cluj, grupul de tineri de la Sibiu evoluează de la romantismul inițial la un clasicism ce se revendică de la Schiller și Goethe, se îmbibă tot mai puternic de filosofia germană, de Husserl, de Max Sheler, de N. Hartmann. E violent anti-existențialist. Poezia lui Ștefan Aug. Doinaș, când e încă baladescă, se întoarce la motive clasice din Plutarc, se subjugă ideilor platonizante și simbolurilor mistice ale lui N. Cusanus. Teatrul lui Radu Stanca se îndreaptă spre teme clasice, spre comedia și tragedia clasică: Dona Juana, Oedip salvat, proza fantastică este înlocuită prin promovarea Bildungsromanului (de tipul lui Wilhelm Meister), critica lui Cornel Regman și I. Negoițescu devine – din estetică – mai amplă, mai generoasă, axiologică, pretinzând realizarea în artă a cât mai multor valori umane: religioase, morale, sociale etc.
În general grupul se revendică acum de la un realism esențial, care își fixează idealurile în Sophocle, Moličre, Shakespeare și Goethe ca și în Balzac și Tolstoi. Literatura română este suspectată de a fi trăit până acum numai valori estetice, fără a fi reușit să cuprindă în opera de artă valorile religioase și morale care sunt la capătul de sus al scării valorilor.