Vladimir Streinu – 50

Odată cu ninsorile începutului de iarnă , singură în curtea din spate a Universității, îi desenam, în voalul alb, abia așternut și neatins(decît poate de văzduh), conturul. Dispariția profesorului meu se petrecuse cu patru zile înainte de sosirea anotimpului alb. Pe ușița deschisă a culoarului Facultății de Litere, într-un spațiu invadat de lumina imaculată a unui Paradis visat, cu ochii ațintiți asupra mea, mă lăsase încremenită locului, într-o depărtare care sporea și mă purta înapoi, tot mai înapoi în lumea materială(căci spațiul invadat de lumina albă strălucitoare i se deschisese numai lui și un zid năpădit de aripi transparente începuse, blînd, să ne despartă) ca într-un travelling. Nu aveam putere să-mi mișc picioarele, nu puteam articula niciun cuvînt. Trupului meu adolescentin și prin urmare copleșit de presimțiri nemaitrăite, i se dădea știre în acest fel că un eveniment tragic se va petrece în orele acelei zile de 26 noiembrie 1970: plecarea în lumea drepților a profesorului Vladimir Streinu. Mergea cu capul întors către penumbra îndepărtată în care mă aflam lîngă amfiteatrul unde ne ținuse ultimul curs. Îl priveam cum pleacă dispărînd în lumina senină și argintată, pătrunzînd parcă pe o ușă secretă; ochii mei încercau să prindă, încă, trena luminoasă ce se retrăgea odată cu plecarea lui. Auzeam din ce în ce mai îndepărtat un ecou ce parcă mă îmbărbăta: „Pe data viitoare, nu-i așa, Ioana?“.

Și astăzi cred, chiar dacă nu m-ar crede nimeni, că încerca să mă asigure de existența lui alăturea de noi întotdeauna, oriunde ar pleca. Și astăzi simt gîndul lui ocrotitor ce nu ne părăsea, deși făptura lui materială pleca de voie sau nevoie, și astăzi cred că, plecînd, a lăsat pe creștetele noastre încă de copii, o binecuvîntare eternă.

Dintre toate calitățile acestui scriitor, profesor, mentor al nostru din vremea studenției, toate depășind pragul obișnuitului, evoc aici cu pietate devotamentul și marea lui iubire pentru tinerii asupra cărora se aplecaseră genele săgetătoare ale celor mai multe dintre muze: Calliope, Clio, Erato, Euterpe, Melpomene, Polimnia și Thalia. Se adunaseră toate șapte la chemarea celui care „descoperind singur un mănunchi de talente poetice pe care le-a impus atenției publice, a fost cloșca cu puii de aur a unui moment literar zguduit de mari cataclisme sociale și politice“ ( celebru citat după o formulare a celuilalt dioscur – Șerban Cioculescu –) . Vorbesc aici de întîia preocupare a profesorului pentru literatura tinerilor, pentru promovarea și punerea în pagină a celor mai de succes.

El însuși fiind foarte tînăr, aflat încă sub mentoratul lui Eugen Lovinescu, la Sburătorul, în cenaclul căruia se afla alături de reprezentanții cei mai de seamă ai tinerei generații , deja experimentatul critic literar și personalitatea cu o intuiție pe măsura inteligenței sale artistice, va fi urmărit de ideea de a scoate o revistă a lui fără a fi obligat să scrie pe teme impuse. Plecat la Paris între 1926 – 1927 în vederea obținerii doctoratului, este urmărit și aici de înființarea unei reviste proprii. În sfîrșit, revista apare la 10 noiembrie 1928 și se va numi Kalende. Va apărea ca „revistă lunară, literară și științifică“, cu un comitet de redacție format din foarte tinerii Vladimir Streinu (26 de ani), Șerban Cioculescu(26 de ani) , Pompiliu Constantinescu(27 de ani) și Tudor Șoimaru(30 de ani)… Revista avea 32 de pagini și apărea în 1000 de exemplare. S-au tipărit, cu totul, cinci numere, cel mai viu dintre redactori fiind Vladimir Streinu, profesor la Găești la fel cu prietenul său pe viață, Șerban Cioculescu.

Timpul apariției seriei a II-a a revistei Kalende va veni după 1940, cînd Vladimir Streinu va fi numit (în 1942) directorul revistei Preocupări literare pe care o va transforma în 1943 în Kalende, continuatoare fără doar și poate a revistei cu același nume din care apăruseră numai cinci numere în 1928 – 1929. Înainte de aprilie 1941, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Mihail Sebastian, N. Steinhardt etc., vor fi scoși de la Revista Fundațiilor Regale de către D. Caracostea. Acum, cu ocazia seriei a II-a a revistei Kalende își intră în rol pe deplin intelectualul de înaltă ținută Vladimir Streinu: revista îi va purta amprenta inconfundabilă de critic literar cu cea mai completă formațiune, pe deplin afirmat, revistă în care, trebuie spus cu toată puterea, că cea mai importantă preocupare a sa a fost descoperirea și lansarea poeziei tinere, cultivarea unor talente de mare valoare care vor duce, prin decenii, poezia modernă pe cele mai înalte culmi, alcătuită într-o adevărată formațiune de poeți, afirmați mai apoi ca mari poeți ai liricii românești contemporane; mai întîi „băieții“ lui: Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Mihail Crama și Mircea Popovici, dar nu mai prejos de ei, Ștefan Augustin Doinaș, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Radu Stanca, Virgil Gheorghiu, George Dan, Ben Corlaciu, Virgil Carianopol și „mezinul“Barbu Cioculescu. Descoperirea și lansarea precum și promovarea acestor tineri poeți i-au inspirat lui Șerban Cioculescu, în ce-l privește pe Vladimir Streinu, faimoasa poreclă de „cloșca cu puii de aur a liricii române“.

Dar ce colaborare între stelele fiecăruia dintre ei! Ce apropiere de vîrste, aleși, parcă, pe sprînceană de Ceruri pentru a rămîne pe firmamentul înstelat al liricii românești ca o adevărată constelație: Mircea Popovici, Mihail Crama și Ion Caraion nu împliniseră douăzeci de ani, urmați de Doinaș de care ii despărțea doar un an, Geo Dumitrescu și Radu Stanca aveau fiecare cîte 22 de ani, Virgil Carianopol și Virgil Gheorghiu aveau fiecare cîte 24, în fine ceilalți numărau în cununa vieții puțin peste 20 de ani , excepția fiind Barbu Cioculescu care număra 16 primăveri.

Destinul își urmează cursul său implacabil: numărul dublu din septembrie-octombrie/1944 nu va mai apărea, din cauza insinuării tot mai adînci a politicii de stînga care, desigur, îl „înfiera“ pe Vladimir Streinu și a sa revistă menită să promoveze literatura viitorului .

Ce vom întreba, desigur, cu afecțiune și solidari cu sentimentul generozității universale, de unde pornirea neasemănătoare a marelui critic și profesor pentru cultivarea literaturii tinere, pentru căutarea unor noi și valoroase talente care să urce pe cerul poeziei românești? Să aruncăm o privire în urmă, de la începutul vieții sale și vom vedea, după o concisă, matematică, statistică: născut la 23 mai 1902 într-o familie de moșneni din comuna Teiu – Argeș, la numai cinci ani dorește să urmeze școala alături de fratele său Anton care împlinise vîrsta școlarizării. Anii de liceu, pe care îi urmează la Pitești , vor debuta pentru el la… 12 ani, mereu prematur ca și la școala primară. Conform spuselor fiicei sale, doamna Ileana Iordache-Streinu, ca elev al Liceului „I.C.Brătianu“ din Pitești a fost ales președinte al Societății Culturale „Junimea“. Tot după spusele doamnei Ileana Iordache-Streinu, la puțin peste 14 ani, în 1917, s-a lăsat înrolat ca voluntar împreună cu fratele său mai mare, luptînd de pe „poziții“ cu rușii, pentru ca în timpul războiului, la Botoșani, să înființeze un grup literar . După lăsarea la vatră, la 17 ani, va fi trecut în rîndul veteranilor de război.

ceea ce frapează mai mult decît orice în biografia profesorului este precocitatea sa și în domeniul profesiei ce avea să-l consacre: aceea de critic literar. În cadrul ședințelor seminarului de la Institutul de Literatură al lui Mihail Dragomirescu (după ce reușise la Litere și Filosofie în 1920) va avea puncte de vedere uimitoare, originale , de o sobrietate remarcabilă care s-ar fi potrivit altei vîrste. La cei 20 de ani, Vladimir Streinu își dovedește „înclinația cardinală“(apud Nicolae Mecu în Luceafărul de dimineață nr.9/2020) și anume aceea către poezie, în special cea modernă. La curent cu și cunoscător al poeziei moderne europene cît și americane prin Edgar Allan Poe, va ridica, prin raportare la aceste repere, poezia românească interbelică. Se ocupă masiv de Blaga și în special de Bacovia pe care îl percepe încă din acea tinerețe cu „antenele“ criticului matur de mai tîrziu. Nu este de trecut cu vederea sublinierea lui Nicolae Mecu a contribuției tînărului Vladimir Streinu, la cei 20 de ani ai lui avuți la debutul triumfal în critica literară, la conceptul care mai tarziu se va numi „bacovianism“. A-l înțelege, a-l prelua pe Bacovia și a dezvolta, încă de pe atunci, o exegeză bacoviană pe tema sensibilităților relevate ca particularitate originală a poeziei acestuia, va fi o noutate esențială, atît de necesară studiului acestei poezii, în toate trăsăturile ei.

Formîndu-se ca intelectual foarte devreme, între 5 și 20 de ani, nu se poate ca profesorul să nu-și fi gîndit viața și prin preocupările și ajutorul dat tinerelor generații, căutînd și descoperind neobosit literatură tînără de bună calitate, care să se ridice la rang universal, cum a fost împrejurarea a celei de a II-a serii a Kalendelor cînd lansează o adevărată formațiune de poeți ce va urca toate treptele realizărilor literare pînă la gradul cel mai înalt. Din păcate, profesorului i-a fost oprită, înainte de vreme, încercarea de a descoperi și lansa din rîndurile studențior care îi urmăreau, în anii 69 – 70, cursul de Estetica poeziei românești cu suflarea întretăiată, o nouă generație de teoreticieni ai literaturii, poate și de poeți căci la Filologie pe atunci funcționa un cenaclu literar („Junimea“ – coincidență de nume? Predestinare? „Junimea“ se numea și Societatea Culturală a Liceului „I.C.Brătianu“din Pitești, al cărui președinte fusese ales pe cînd era elev) ce se ținea în Amfiteatrul „Alexandru Odobescu“, duminica. Fiind profesor onorific la Facultatea de Limbă și literatură română, avînd un curs dedicat poeziei urmat de un seminar, dar fiind numit și director al Editurii Univers (ambele învestituri primite în 1969) avea toată puterea să se ocupe de noi așa cum ar fi dorit. Îl vedeam fericit, cu obrazul scăldat în lumina unui zîmbet afectuos față de adolescenții pe care îi avea în fața ochilor, pregătindu-se cu siguranță să aleagă. Avea de unde. Dar destinul a fost nemilos. Am avut prea puțin parte, numai un an și jumătate, de prezența, afecțiunea și instrucția neasemănătoare a acestei personalități rare. Hăituirile regimului comunist și mai cu seamă cumplita închisoare politică ce îl țintuiseră în afara procupărilor sale ani buni și îi șubreziseră sănătatea își spuneau acum cuvîntul. Vladimir Streinu a plecat de lîngă noi, mai bine zis dintre noi, după doar un an și jumătate în care ne înflorise viețile unora dintre noi, devenindu-ne mentor. Avea abia 68 de ani. Da, aș spune cum de altfel am mai spus-o: a plecat în lumina argintată a unei lumi la care brusc nu am mai avut acces, chiar de la catedră. Din mentorat. Dintre noi. „Poate data viitoare, Ioana“, în jumătate de secol de la plecarea sa a fost mereu „data viitoare“. Spiritul său generos mi-a dat întîlnire și după ce n-a mai fost. Și îmi dă întîlnire și astăzi cînd scriu aceste rînduri , cînd a trecut atîta viață încît a rămas mai tînăr decît mine. Dar „dățile viitoare“au fost mereu, în toate zilele mele.

S-a ținut de cuvînt.