Au existat în viața lui Charles de Gaulle (de la a cărui naștere s-au împlinit 130 de ani, iar de la moarte, cinci decenii) cel puțin trei momente în care marele orator a rostit, în cadrul discursurilor sale, câte o propoziție formată din patru cuvinte rămase memorabile. Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept! A vorbit destul de frumos omul, ca Galibardi! Unul e de Gaulle: om, o dată și jumătate! Giantă latină, n-ai ce-i mai zice. Toate au fost emise din străinătate, iar de pe urma grandilocvenței lor, înțeleasă în fel și chip, a trebuit să plătească foarte scump cel care le-a dat glas. În același timp, ele au jalonat cariera militară și politică a unui adept al stilului eficient, ce nu își îngăduia să rateze vreo propoziție. Charles de Gaulle a avut știința punerii punctului și, mai ales, a accentului, într-o lume cacofonică, a ordinelor militare haotice și a minciunilor politice. Așa se explică faptul că vânătorii de greșeli gramaticale nu au găsit niciuna în discursurile pronunțate liber de primul om politic francez care a înțeles că se poate face din comunicare o armă de persuasiune pentru a schimba cursul istoriei.
Primul moment de neînțeles pentru unii dintre „hermeneuții“ săi este legat de istoricul apel adresat din exil, în 18 iunie 1940, atunci când, de la microfonul postului de radio BBC Londra, de Gaulle a încheiat cu exhortația „Vive la France libre!“ Un antigaullist francez, aflat la Washington, ce fusese secretar general la Quai d’Orsay, Alexis Léger (nimeni altul decât viitorul nobelizat Saint-John Perse) îl descria pe proaspătul general ca fiind un „dictator ucenic“ în străduința sa de a forma o armată franceză „paralelă“ celei capitulate germanilor. Nici abilul politician Churchill nu l-a înțeles pe îndatoratul exilat în insulă, care i-a explicat răspicat că el vorbește și acționează în numele Franței, în fața căreia devenea responsabil pentru toate întreprinderile sale. Dacă anglofobul de Gaulle începea să lupte alături de Anglia, aceasta nu presupunea că o face și în contul ei. Însă în Franța, cuvintele sale au fost foarte bine înțelese atât de populația ocupată, cât și de guvernul de la Vichy, care a hotărât imediat degradarea militară, luarea cetățeniei franceze, confiscarea tuturor bunurilor materiale (dar nu și spirituale, pentru că acelea nu avea cum să i le ia nimeni) și condamnarea la moarte în contumacie. Toate i se întâmplau bravului militar care fusese rănit de trei ori în Primul Război Mondial și apoi încercase să dezerteze de cinci ori din prizonieratul german.
Al doilea moment de neînțeles s-a petrecut în 1958, în timpul războiului din Algeria, când intrarea în arenă a celui care suferea de 12 ani autoimpusa „traversare a deșertului“ a fost văzută ca singura soluție posibilă pentru încheierea conflictului, atât din partea colonizatorilor, cât și din partea colonizaților. Mari speranțe au nutrit coloniștii francezi atunci când, de la microfonul instalat în balconul guvernământului general din Alger, cu imensele brațe ridicate în formă de V, generalul a rostit tot patru cuvinte: „Je vous ai compris!“ În cadrul acelui discurs, adusul la Putere fără voia lui a avut grijă să nu promită nimic precis și nu le-a sugerat coloniștilor că le-ar fi înțeles cuvântul de ordine „integrare“ sau sloganul „Algeria franceză!“. El a spus doar că, de atunci înainte, metropola consideră că în întreaga Algerie nu există decât o singură categorie de locuitori: francezii. Este greu de știut când de Gaulle însuși a înțeles că acordarea independenței Algeriei era singura soluție pentru a ieși dintr-un conflict costisitor în efective, în bani și în prestigiu internațional pentru Franța.
Cert este că, pierzând sprijinul celor apropiați care luptau pentru înființarea Algeriei franceze, noul președinte al Franței a încercat un an mai târziu, în 1959, să facă pe toată lumea să înțeleagă că integrarea Algeriei în Franța este o utopie. Iar aceasta, deoarece două țări atât de îndepărtate din punct de vedere cultural prezintă o așa mare diferență și în privința nivelului de viață, încât ele, precum uleiul cu oțetul, nu se pot omogeniza într-una singură. Fără să se mai țină cont – adăuga părintele noii Constituții – de faptul că evidenta creștere demografică a algerienilor ar deschide porțile emigrării masive spre metropolă și astfel satul unde își avea locuința, la Colombey-les-Deux-Églises, risca să se numească Colombey-les-Deux-Mosquées (este de găsit aici și o nepotrivită rimă… internă). În acei ani tulburi, între 1961 și 1964, s-au ticluit împotriva generalului patru atentate, dintre care unul a fost foarte grav, ce era să coste viața cuplului prezidențial francez.
Al treilea moment este de raportat la vizita de stat efectuată în provincia canadiană Québec, în iulie 1967, unde, cu aceleași imense brațe ridicate în formă de V spre cer, Charles de Gaulle a rostit iar patru cuvinte, venite ca un trăsnet: „Vive le Québec libre!“ Ele au fost lansate din balconul primăriei din Montréal, la sfârșitul unui discurs de șase minute pe care autoritățile de la Ottawa au făcut tot posibilul să-l împiedice. Pentru a fi înțeleasă la meridian românesc gravitatea politică și diplomatică a celor spuse, aș da un exemplu ipotetic, păstrând proporțiile și schimbând contextul. Este ca și cum Nicolae Ceaușescu – scăpat de sub orice fel de control, inclusiv de acela al Cabinetului 2 – ar fi strigat (tot graseiat, deși departe de retorica impecabilă a omologului francez) din balconul primăriei din Chișinău: „Trăiască Chișinău! Trăiască Moldova liberă! Trăiască Moldova sovietică românească! Trăiască România Mare!“ Într-o paranteză trebuie spus că nici Ceaușescu nu a înțeles nimic în urma vizitei efectuate de „înaltul sol al poporului francez“ în România, în mai 1968, și nici după ce el însuși a rostit discursul din balconul C.C. al P.C.R., trei luni mai târziu, împotriva invaziei Cehoslovaciei din partea trupelor Tratatului de la Varșovia. Este vorba despre prestigiul internațional pe care l-am fi putut dobândi dacă bâlbâitul retor nu ar fi instaurat ulterior național-ceaușismul.
Revenind la rostirea fulminantei propoziții „Vive le Québec libre!“, reacția presei canadiene anglofone a fost virulentă („dictator“, „elefant furios“, „bătrân certăreț“, „senil“), ziarul „Daily News“ din New-York diagnostica o „megalomanie avansată“, iar „Times“ din Londra îl compara pe președintele francez cu un circar ce își continuă numărul, deși farfuriile i-au căzut. Nici presa franceză nu s-a lăsat mai prejos („Aiuritoarea revenire a lui de Gaulle“, titra, de exemplu, „Paris jour“). Dintre părerile clasei politice, aflată și ea la unison, menționez – pe lângă aprecieri precum „prestigiul și chiar vârsta nu scuză nimic“ sau „iresponsabilitate“ – diagnosticul de „nebunie gratuită“, pus de primul-ministru, Georges Pompidou!
Nimeni dintre acuzatorii din Hexagon nu înțelegea că generalul voia să spele lașitatea și rușinea Franței, care, după ce îi abandonase pe francezii canadieni englezilor, uitase de ei timp de două secole. Pentru aceasta, tanchistul de odinioară, îmbrăcat în uniforma de general de brigadă (în 1960 vizitase Canada în ținută civilă) a străbătut în amonte drumul regal (făcut de Ludovic al XV-lea), până la muntele regal (Montréal). Nu pot spune că „Vive le Québec libre!“ a fost un cântec de lebădă, deoarece am văzut că remarcabilul orator nu tăcuse deloc până atunci. În privința relațiilor diplomatice dintre Canada și Franța, acestea au început să se normalizeze abia după dispariția marelui om de stat.
În urma celor trei chestiuni (de la Moromete citire) rezultate din cele spuse mai sus, aș putea, în spiritul lui de Gaulle, trage o singură concluzie și o spicuiesc dintr-o replică a lui dată de general unui coleg de partid, Louis Valon. Acesta din urmă, în timpul unei ședințe a partidului înființat de Charles de Gaulle (Rassemblement du peuple français), fiind înfuriat dintr-o pricină oarecare, a strigat ofuscat: „Jos cu idioții!“. La care, „monarhul republican“ a reflectat amar, fără cruzimea unui Alexandru Lăpușneanul: „Vast program!“ Mulți i-au vrut capul lui de Gaulle și, în timpul unei conferințe de presă, la întrebarea simplă, protocolară, a unui ziarist, „Comment allez-vous?“, i s-a răspuns sec: „Nu o duc rău. Dar fiți liniștit: nu am cum să nu mor într-o zi.“ Iar aceasta s-a întâmplat acum 50 de ani, la Colombey-les-Deux-Églises (sat al cărui nume încă nu s-a schimbat), după ce se retrăsese, înainte de încheierea celui de-al doilea mandat, de la conducerea Franței. Scriitorul Charles de Gaulle, care în 1963 fusese aproape de a câștiga Premiul Nobel pentru Literatură, notase undeva, în Memorii de război, că și-a făcut „o anumită idee despre Franța“. Cu trecerea vremii, și-a dat seama că nu mai înțelegea lumea în care trăia, mai ales pe aceea venită odată cu tânăra generație de la ’68, care voia să facă orice, numai să nu învețe și să nu muncească.
Probabil că s-ar mai găsi și astăzi, în Hexagon, vreun père Leonida „aux prises avec la réaction“ care să comenteze, împreună cu vreo madame Efimitza, faptele și vorbele marelui „monarh republican“ („Quatre mots, pas plus, mais il a pas mal parlé, cet homme! Hé, hé, de Gaulle, c’est quelqu’un, y en a pas deux comme lui. La gent latine, mon vieux, c’est tout dire!“). Acest om, o dată și jumătate, aflat el însuși mereu în luptă cu felurite reacțiuni, a fost surprins de moarte în timpul jocului solitar de pasiență, pe care obișnuia să-l facă. Cum este și firesc, ultima pasiență nu i-a ieșit până la capăt, dar important rămâne pentru posteritate faptul că în viața i-au ieșit toate celelalte pasiențe în acest joc de reușită. Prin dispoziție testamentară, solitarul om a dorit să nu i se facă funeralii naționale, iar la ceremonialul de înmormântare să nu asiste niciun politician. On vous a compris, mon Général! Așa, în general.