Matteo Strukul, „Michelangelo ereticul” (fragment)

Michelangelo ereticul este povestea unei scurte perioade (1542-1547) din viața lui Michelangelo Buonarroti, în care genialul artist, grație și prieteniei cu Vittoria Colonna, cunoscută poetă a Renașterii italiene, aderă la grupul Spiritualilor, condus de cardinalul Reginald Pole, grup ce-și propunea o schimbare în sânul Bisericii Catolice, tot mai corupte și mai îndepărtate de adevărata ei menire. Spiritualii intră însă în vizorul Inchiziției, și doar considerația extraordinară de care se bucură artistul îl salvează de la a fi declarat pe față eretic și tratat ca atare. Toate frământările lui Michelangelo legate de o Biserică de care era tot mai dezamăgit sunt perfect sintetizate în opera pe care sculptorul a descris-o ca pe «tragedia» vieții sale, monumentul funerar al Papei Iulius al II-lea aflat în biserica San Pietro in Vincoli, a cărui figură centrală este statuia lui Moise.

Între adevăr istoric (de remarcat extraordinara muncă de documentare a autorului) și invenție narativă (cu personaje captivante ca Dizgrația sau curtezana Imperia), romanul lui Matteo Strukul ne dă imaginea fascinantă a unui oraș – Roma – și a unei lumi pline de conspirații și trădări, dar și de prietenie profundă și iubire.“ (Gabriela Lungu)

33

Furia

Nu, nu-i va ierta niciodată!

Îi urmăriseră pe el și pe Vittoria, fără să fi făcut nimic rău. Nu-l apăraseră de pretențiile lui Della Rovere, care nu numai că îl obliga să termine blestematul ăla de monument, dar îndrăznea să pună la îndoială calitatea operei sale, ca și cum ar fi înțeles vreodată ceva despre artă! Își protejau propriile vicii și privilegii și prezentau depravarea aia drept voință a lui Dumnezeu.

Era obosit!

Era dezgustat.

Poate mai mult ca niciodată.

Amărăciunea îl copleșea, era ca un val uriaș și negru care se ridica deasupra lui, căzând apoi într-o cascadă de apă și lăsându-l istovit și distrus pe malul vieții sale, fără să mai aibă nimic de spus sau de sperat. Era o epavă, o corabie lovită, lemn și bordaj făcut bucăți, aproape de distrugerea completă.

Plânse pentru că se simțea trădat, plânse pentru că știa că avusese încredere în onestitatea persoanelor, în sinceritatea lor, și, în schimb, oriunde-și întorcea privirea, nu vedea decât corupție, calcul, mită.

Și Roma, Roma pe care el sperase s-o facă frumoasă ca o regină, care strălucea cu albe coloane și cu fresce colorate, Roma care renăștea pe Tibru cu poduri de marmură, Roma care era un miraj, o casetă plină cu frumusețe, Roma lui! Acum nu era decât o amantă jignită, rănită, cu respirația frântă, pradă poftelor și avidității trădătorilor și hoților, asasinilor și mincinoșilor.

Sperase ca papa acela să fie altfel decât alții, dar nu era deloc așa. Chiar și el nu se gândea decât la familia lui, înzestrându-și cu noi teritorii bastarzii pe care-i avusese cu o curtezană, și care nu erau altceva decât violatori, hoți, sodomiți, niște nelegiuiți. Și-i reproșa lui că are un caracter urât, că nu înțelege voința lui Dumnezeu, că frecventează eretici. Dar ei erau Filistenii, trădătorii adevăratei credințe. Ei erau cei care adorau vițelul de aur. Nu el. El care trăia într-o casă săracă și simplă, care-și ajuta familia cu munca lui și cu operele pe care le realiza în numele lui Dumnezeu. Iar lor banii nu le ajungeau niciodată. Și îl obligau să tot sculpteze marmura și să picteze capele în ciuda faptului că privirea îi era tot mai slabă și nu reușea să distingă bine conturul figurilor.

În timp ce ei îl persecutau pe Pole, o persecutau pe Vittoria care îi dăruise o minunată sticlă venețiană cu care îți recâștiga vederea pentru a putea lucra! Și umpleau orașul de minciuni, devorau Roma bucată cu bucată, în timp ce repetau fără încetare că trebuie să înlăture păcatul.

Ba Paul al III-lea fondase chiar o instituție care se ocupa de asemenea persecuții: Sfântul Oficiu. Condusă de un om pe care Michelangelo nu-l cunoștea, dar pe care Pole nu ezitase să-l definească un demon însetat de sânge: cardinalul Carafa.

Nu-i plăcea să se simtă așa. De ce nu putea avea și el, măcar o dată, o clipă de liniște? Clătină din cap.

Privi statuia lui Moise. Înaltă, uriașă față de el. Moise care-și condusese propriul popor către Pământul făgăduinței. Moise ducând cu el Tablele Legii pe care erau scrise cele Zece Porunci. Moise care lovise cu toiagul în stâncă făcând să iasă apă din ea. Moise care se urcase pe muntele Sinai, rămânând acolo patruzeci de zile și patruzeci de nopți.

Dar el cât se sacrificase pentru poporul său, susținut de credința în Cristos? La gândul ăsta, Michelangelo se simți meschin și slab. Nu făcea decât să se îngrijoreze pentru el însuși, se supăra pentru jignirile aduse artei lui și pentru că Biserica îl spiona. Cum putea doar să se gândească să-ți piardă timpul cu asemenea prostii? Nu făcuse oare Moise față unor încercări mult mai grele? Și nu avusese întotdeauna încredere în Domnul lui? Și Dumnezeu îl trădase vreodată? Nu-i despărțise Dumnezeu apele Mării Roșii ca să-i salveze poporul? Și nu le închisese apoi la loc, înghițindu-l pe faraon și carele sale de luptă? Și oare Dumnezeu nu făcuse să coboare mana din cer atunci când poporul lui Israel nu mai avusese nimic de mâncare?

În credință se afla răspunsul la toate întrebările. Mânia care-l ardea ca un foc trebuia să se transforme în gheață și să devină o energie liniștită, pusă în slujba artei. Propria lui muncă îl va lăuda pe Dumnezeu și-i va slăvi măreția.

Îl privi pe Moise în ochi și simți că trebuia să facă ceva.

Cineva bătea la ușă. Michelangelo habar n-avea cine poate fi.

Merse să deschidă și se trezi în față cu Tommaso de’ Cavalieri.

La început fu uimit. Nu se văzuseră de ceva timp. Multă vreme Michelangelo nutrise pentru el sentimente ascunse, astfel încât Tommaso fusese adevăratul motiv pentru care, cu zece ani în urmă, plecase din Florența, întorcându-se la Roma.

În ziua aceea era mai frumos ca oricând: părul lung, de culoarea aramei, chipul cu pomeții înalți și puternici, ochii deschiși la culoare, limpezi ca o fâșie de cer.

Îl îmbrățișă și avu senzația că se îneacă: umerii lui lați, brațele lui puternice. Și cum era îmbrăcat! În catifea neagră cu bănuți de aur brodați.

Veniți înăuntru, Tommaso, spuse Michelangelo, altfel o să înghețați. Nobilul de’ Cavalieri nu așteptă să i se spună de două ori.

În fața căminului, Tommaso își întinse mâinile să le încălzească puțin, întorcându-se cu spatele la maestru. Michelangelo îl privea răpit.

Ce mai faceți, messer Buonarroti? întrebă tânărul, cu vocea lui blândă și perfect modulată.

Ca un bătrân ce sunt, Tommaso. Mărturisesc că mi-ați lipsit. Sunt zile complicate.

Într-adevăr?

Michelangelo oftă. Când îl vedea pe Tommaso, își găsea cu greu cuvintele. Era atât de elegant, de regal, de neajuns pentru el. Se simțea pierdut. Își făcu curaj:

M-ați găsit într-un moment dificil.

Dar de ce oare? întrebă Tommaso întorcându-se.

Zâmbea ca un copil.

Pentru că simt că statuia lui Moise, cea pe care voi ați văzut-o deja cu câtva timp în urmă, nu e cum ar trebui să fie.

Adică?

Nu știu. E ca și cum ar fi într-o poziție greșită.

Tommaso căscă ochii. Nu înțelegea.

Nu înțeleg, n-ați sculptat-o oare voi?

Lui Michelangelo i se păru că greșise totul. Nu-l văzuse pe Tommaso de atâta vreme, și primul lucru de care-i vorbea erau îndoielile sale cu privire la Moise. Nici să fi vrut, nu putea fi o gazdă mai rea.

Ce vă pot oferi? Niște vin? Sau poate o supă ca să vă încălziți?

Nimic, mulțumesc, răspunse Tommaso, nu vreau nimic. Nu-mi răspundeți deci la întrebare?

Ba da. Numai că nu v-am văzut de mult. Și cred că e nepoliticos și prostesc să vă copleșesc cu îndoielile mele.

Nu vă faceți griji pentru asta. Eram prin împrejurimi și mi s-a părut frumos să trec să vă salut. Nu vreți mai bine să ne uităm împreună la Moise? Dacă vă chinuie atât de tare, poate găsim o soluție.

Michelangelo zâmbi. În sufletul său îi mulțumi lui Tommaso pentru gingășia lui.

Sigur, spuse ridicându-se în picioare. Veniți cu mine, și spunând asta îl conduse în atelier.

În mijloc, magnifică, translucidă în marmura perfect șlefuită, se afla statuia lui Moise.

Când o văzu, Tommaso nu mai conteni cu laudele.

Ce miracol uimitor ați creat, îi spuse maestrului. E greu de crezut că o asemenea minunăție nu vă mulțumește încă.

E reușită, sigur, dar mi se pare că în poziția în care se află nu prinde cum trebuie lumina.

Lumina?

Michelangelo dădu din cap.

Aveți dreptate, Tommaso. Trebuie să vă explic mai întâi. Vedeți, la San Pietro in Vincoli, unde se află mormântul lui Iulius al II-lea, două ferestre stau față în față, simetric, una la dreapta și una la stânga. Prin ele trece o lumină minunată. Statuia va fi pusă, în partea joasă a monumentului. Așa cum e în momentul acesta, cu privirea îndreptată înainte, s-ar uita către altar, dar în felul acesta nu poate prinde conul de lumină care ajunge de la fereastra din stânga către care ar trebui să se întoarcă aproape în mod firesc.

Cred că înțeleg, spuse Tommaso, și vă mărturisesc că, atunci când l-am văzut, m-am gândit și eu că, dacă Moise ar privi într-o parte, mi s-ar părea că statuia ar fi și mai frumoasă decât este deja. Dar, în această situație, nu cred că se mai poate schimba ceva.

Michelangelo îl privi. În clipa aceea înțelese ce trebuia să facă, dar se hotărî să nu-i spună lui Tommaso ce avea în minte. Ce minunat ar fi să-l uimească realizând ceva extraordinar! Tăcu deci. Apoi îi spuse:

Ați putea să mai treceți pe la mine peste două zile?

Bineînțeles. Acum chiar trebuie să plec. Cum v-am spus, doar am trecut pe aici. Aș mai sta cu plăcere, dar…

Nu vă faceți probleme. Înțeleg perfect. Ne vedem deci poimâine și atunci o să avem mai mult timp.

Și spunând asta, îl conduse la ușă.

34

Să sculptezi în numele luminii

Luă dalta.

Lovi cu ciocanul atât de tare, încât tot brațul păru să-i tremure și energia eliberată ajunse la umăr, apoi la gât și tot mai sus până la cap.

Iubea statuia lui Moise, o sculptase sperând că măcar în parte îi va semăna. Dar acum hotărâse că, așa cum e, nu mai merge.

Dacă privea drept în față, ochii profetului s-ar fi oprit pe însăși emblema superstiției catolice, acel altar al lanțurilor care ar fi reprezentat piatra de temelie a unei puteri temporale la care Biserica n-avea de gând câtuși de puțin s-o renunțe. Iar el nu voia să contribuie la perpetuarea unei asemenea rușini.

Știa însă că exact în stânga statuii, atunci când va fi așezată la locul ei, o fereastră urma să dea lumina din care să se hrănească privirea profetului: o lumină curată, pură, lipsită de orice imperfecțiune politică și lumească.

De aceea trebuia să facă în așa fel încât Moise să privească spre stânga: de la altar spre sursa de lumină.

Iată motivul pentru care trebuia să lucreze încă o dată marmura.

Prima lovitură de ciocan îl trezise din torpoarea în care acea imensă rețea de minciuni îl făcuse prizonier. Începu să lucreze cu elan, știa că trebuie să exploateze masa de marmură a gambei stângi, trebuia să o încline înspre spate, în așa fel încât să aibă spațiu suficient pentru picior. Nu exista altă posibilitate.

În timp ce lovea și așchiile de marmură se ridicau într-un candid fâlfâit de pulbere, se gândi la cum să rezolve problema genunchiului stâng care ar fi devenit mult mai mic în comparație cu dreptul. Lucră piatra până când acoperi cu tunica genunchiul lui Moise. Creă un pliu, încrețind veștmântul. Astfel reuși să camufleze disproporția înșelând privitorul.

În timp ce dalta ataca marmura și brațele sale, puternice încă, vibrau la loviturile ciocanului, sudoarea începu să-i curgă pe frunte.

Și totuși, cu cât reușea să schimbe poziția statuii, cu atât simțea că are dreptate și un cântec părea să-i țâșnească din piept, o eliberare de toate impunerile și constrângerile, dictate de o Biserică ipocrită, pe care le acceptase în anii din urmă, când, de fapt, ar fi trebuit să le refuze în modul cel mai categoric.

Nu știa de unde venea muzica aceea necunoscută, poate dintr-un ungher al sufletului său. Poate își pierdea mințile sau poate încercarea aceea disperată de a reda demnitate simbolurilor, figurii profetului care aproape părea să scape din mână Tablele Legii, alunecând într-o parte, era deja singurul lucru care conta cu adevărat.

Se hotărî să modeleze barba, mutând șuvițele într-o lungă unduire de la stânga la dreapta, cu degetele mânii drepte ascunse în ea. Se mișcă ușor, dar precis, înaintând cu ajustări succesive, mângâind marmura minunată și lucitoare, lovind când era necesar, dar având grijă să respecte materia, ca și cum ar fi fost ceva viu și vibrând de pasiune.

Nu-și dădu seama de cât timp trecuse, dar la un moment dat hotărî să se oprească, frânt de oboseală.

Știa însă că era prea târziu să lase transformarea aceea neterminată. Va continua până când va termina munca. Se clătină scăpând din mână ciocanul de lemn. Vlăguit, ajunse aproape șchiopătând, în cealaltă încăpere a casei. Se lăsă să cadă pe un scaun. Respira greu, îl usturau ochii și-și simțea brațele luând foc. Pe masă era o carafă cu apă. Bău. Apa îl liniști și-i dădu putere. Rămase cu paharul în mână fixând suprafața lichidă și mișcătoare în care i se oglindea privirea.

Mai așteptă câteva clipe.

Se ridică, trebuia să-și reia lucrul până când va termina.

Se uită la ce făcuse.

Acum Moise privea în partea stângă. Departe de un altar unde erau venerate lanțurile Sfântului Petru și se dădeau indulgențe. Departe de o Biserică care se pierduse pe ea însăși.

I se păru că sculptase o imagine a lui, un reflex lucitor a ceea ce ar fi putut deveni sau, mai bine, o proiecție a ceea ce ar fi vrut să fie. Ar fi vrut să cunoască gândurile lui Moise, acel Moise care îi semăna atât de mult și care era mai bun decât el pentru că știuse să-și întoarcă privirea de la idoli și miraje.

Michelangelo și-ar fi dat un braț ca să poată asculta ce avea de spus. Dar nu putea. Nu putea, și lucrul acesta oricât ar fi fost de normal, îl făcea să simtă o dezamăgire absurdă, ciudată, care se instaura în el, se răspândea ca o febră și-l făcea să amuțească în liniștea impregnată de sudoare și oboseală a casei.

Se uită la el, încercând să-i prindă privirea care acum părea să fugă spre stânga.

Se apropie, strângând în mână ciocanul. Îi simți mânerul cald, fierbinte, din cauza loviturilor date până cu o clipă înainte.

Apoi, pe neașteptate, aproape fără să-și dea seama ce face, ridică ciocanul deasupra capului și-l lăsă să cadă într-o lovitură disperată pe genunchiul de marmură al statuii.

De ce nu vorbești? întrebă.

35

Moise

Michelangelo îl aștepta.

Tommaso de’ Cavalieri știa că atunci când îi ceruse să treacă din nou pe la el, marele artist avea ceva în minte.

Nu știa motivul sau, mai bine zis, la început crezuse că-l ghicise: multă vreme Michelangelo nutrise un soi de pasiune, aproape o iubire pentru el. Desenele pe care i le dăruise cu zece ani în urmă erau cel mai îndrăzneț și, din anumite puncte de vedere, cel mai incredibil lucru pe care-l văzuse vreodată. Mai cu seamă când primise Răpirea lui Ganymede i se tăiase răsuflarea. Desenul era magnific, dar și tulburător: exprima o asemenea forță erotică, încât făcea ca sentimentele lui Michelangelo pentru el să apară destul de ambigue, și, dacă , într-un prim moment Tommaso crezuse că maestrul îl considera nimic mai mult decât un tovarăș de conversații, își dăduse destul de repede seama că dorința pe care o simțea artistul trebuie să fie ceva mult mai intens și mai arzător.

Acvila care-l ducea pe Ganymede în sus, către cer, își încrucișa aripile cu brațele tânărului și își sprijinea gâtul robust pe pieptul lui, într-un mod pe care n-ar fi ezitat să-l definească lasciv. Tommaso privise multă vreme felul în care capul răpitoarei și ciocul puternic și încovoiat păreau că vor să prindă sfârcurile băiatului, devenit paharnicul zeilor.

……………………………………………………………………….

Crezuse că se va pierde. Ajunsese să nu se mai despartă de desen și-l păstrase printre lucrurile cele mai dragi pe care le avea. Urmaseră alte trei. Tot atât de splendide și în același stil – Michelangelo părea să se elibereze de dorința pentru el cu o asemenea nestăvilită perversiune, că îi făcea rău, iar Tommaso, după ce le privise, se simțise copleșit de o atât de năvalnică forță expresivă.

Și totuși, după lunile acelea chinuitoare, pline de o pasiune stranie, nebunească și, în același timp, extrem de puternică, în care-l văzuse pe maestru aproape aruncându-se la picioarele lui, în așteptarea unui semn de afecțiune, de o încurajare să continue, își dăduse seama că impulsul acela de nestăpânit se potolise și Michelangelo, care ținuse cu înțelepciune pentru el orice propunere, nu mai făcuse niciodată nici o aluzie.

Acum nu avea senzația că era pe cale să se repete ceva de același fel, dar descoperise în privirea lui dorința absolut sinceră de a-l uimi, de a-l lăsa fără cuvinte, la fel cum se întâmplase cu zece ani în urmă.

Într-adevăr, atunci când intrase, Michelangelo îl privise și, fără să spună nimic, fără ca măcar să-l salute, îl dusese direct în atelier. Ajuns acolo, Tommaso se trezise în fața statuii lui Moise complet diferită de cum o lăsase în urmă cu doar două zile.

Ați văzut? îl întrebase Michelangelo. Moise s-a întors.

Nu era nici o înfumurare în vorbele lui, nici o aroganță. Dimpotrivă, un soi de extaz estetic, ca și cum Moise ar fi putut să se întoarcă de-adevăratelea.

Era greu de crezut că Michelangelo reușise să schimbe atât de perfect poziția capului statuii, și mai ales într-un timp atât de scurt.

Și totuși, deși nu-i venea să creadă, Tommaso trebui să accepte că era chiar așa.

Acum profetul nu mai privea în fața sa. Ochii săi căutau lumina în partea stângă. Dar nu numai capul era complet întors față de cum era în urmă cu două zile, pentru că acum, de exemplu, piciorul stâng era îndoit înspre spate într-o flexiune care părea să indice suferință. Drapajul veștmântului pe genunchi era complet diferit, iar lungile și minunatele șuvițe ale bărbii alunecau asemeni valurilor mării spre dreapta, încurcându-se minunat între degetele arătător și mijlociu.

Cum se putuseră întâmpla toate astea în doar două zile rămânea un mister.

Căută o confirmare în ochii maestrului și nu găsi decât oglinda liniștită a unei vagi mulțumiri.

Fu tulburat. Dar în același timp iremediabil atras. Știa că și dacă ar fi întrebat, n-ar fi reușit să afle mai multe, așa că nu întrebă.

Aveți dreptate. Moise s-a întors. Și acum e într-adevăr în poziția cea mai potrivită.

Michelangelo încuviință.

Priveau amândoi statuia.

Dar în tăcerea aceea și în schimbarea repetată a figurii, Tommaso simțea ceva atât de supraomenesc și de amenințător, încât simți în curând nevoia să iasă. Se sufoca acolo. Pentru că era prea multă măreția acelui om. Talentul lui Michelangelo îi tăia răsuflarea.

Am nevoie de aer, spuse.

Puteți ieși, îi răspunse Michelangelo, eu vă aștept aici.

Traducere din italiană și note de Gabriela Lungu

(Editura Humanitas Fiction, 2021, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu)