Un biograf al lui Andrei Mureșanu, profesorul blăjean Ion Rațiu, spune, poate prea categoric „că pe autorul Răsunetului numai Blajul l-a făcut“. N-o să repetăm această exagerare raportând-o la Aron Cotruș, dar fiindcă poezia sa exprimă „un da energic“ (Alex. Ștefănescu ), atunci e bine să arătăm că această afirmație categorică ce dă tonul poeziei sale își trage seva din scrisul istoric al reprezentanților Școlii Ardelene . Și vom ilustra această posibilă filiație cu poezia Ai noștri sunt acești munți… una din cele mai reprezentative pentru lirismul protestatar cotrușian.
Titlul însuși al poeziei este o afirmație sugerând o pretinsă și nemotivată controversă, un răspuns dat unor răuvoitori și ignari contestatari: Ai noștri sunt acești munți… Aron Cotruș scrie însă poezie, și sub pana lui argumentele capătă aură poetică, conturând ideea unei vechimi imemoriale pe aceste locuri, într-o comuniune frățească „cu acești munți“ ( care capătă, prin extensiune, semnificația de locuri, ținut). Compozițional, poezia are două părți: prima parte dezvoltă, motivează și amplifică semnificația din titlu. Repetiția obsesivă a pronumelui noi, a antitezelor, conferă acestei părți din poezie caracterul unei pledoarii convingătoare. Contribuie la aceasta și versificația abruptă, colțuroasă, atât de specifică lui Cotruș, și atât de potrivită pentru încrâncenarea pe care o transmite această poezie, „o poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit“ – ca să folosim un crâmpei dintr-o „artă poetică“ a lui Hasdeu. Câteva epitete și metafore configurează peisajul geografic, istoria și spiritualitatea Transilvaniei:
„Ai noștri sunt acești munți,
pietroși, mănoși, cărunți,
căci noi ne-am cățărat pe ei spre cer,
noi le-am deschis adâncurile–de aur și de fier
și-am suferit prin ei pe ploi și ger…
noi le-am spintecat uriașele pântece,
noi le-am proslăvit frumusețile-n cântece
Și le-am cunoscut sufletul și furtunile mai bine
ca orișicine…“
Partea a doua este rezervată interogației retorice. Pronumelui personal noi îi ia locul pronumele interogativ cine, într-o cascadă de întrebări (de propoziții interogative) care dezvoltă ideea din prima parte. Pronumele interogativ cine, ca și pronumele personal noi din prima parte este pus în relație cu câteva verbe (a arat, a semănat, plânge, a apărat, a adăpat cu sânge și sudori) care circumscriu chiar dramatica existență a locuitorilor de pe pământul Transilvaniei. Interogațiile retorice transmit însă și o firească revoltă în fața ignorării unor adevăruri atât de evidente. Încă o dată Aron Cotruș este mai aproape de Coșbuc decât de Goga. Versurile „Care dintre neamurile vechi și noi/ Are îngropați în sânul lui atâția eroi?/ a cui doină de veacuri pe-aicea plânge?“ – cheamă în memorie versuri cunoscute din Noi vrem pământ „Pământul nostru-i scump și sfânt/ Că el ni-e leagăn și mormânt“, sau din Doina „Copilo, [= metaforă pentru doina populară] tu ești gata de-a pururea să plângi“. Ideea unei strânse comuniuni între românii acestor locuri și munți (cu sensul de pământ, ținut) este potențată de aceeași prezență a antitezei, inculcând ideea permanenței:
„Cine l-a arat
din începutul vremurilor, neîncetat?
Cin’ l-a sămânat
cine i-a fost slugă şi stăpân?
care dintre neamurile vechi şi noi
are îngropaţi în sânul lui aţâţi eroi?
a cui doină de veacuri pe-aicea plânge?
cin’ l-a apărat mai dârz de-al
năvălirilor puteri
şi l-a adăpat de-atâtea mii şi milioane de ori
cu sânge
şi sudori
ca noi?! …
Interogația retorică din cuprinsul poeziei ar fi putut figura și ca o convingătoare concluzie:
„De-acest mănos pământ daco-român,
cine-ar putea, mai mult ca noi, să spuie
c-al lui e?!…“
Sentimentul istoriei și cultul pentru originea romană din poezia lui Aron Cotruș pot fi raportate la crezul patriotic al Școlii Ardelene, care – se știe – a făcut din latinitate, din originea romană, un argument că recunoașterea drepturilor noastre legitime pe aceste meleaguri, în această „țară mândră și binecuvântată între toate țările, semănate de Domnul pre pământ“ – așa cum Bălcescu numea Transilvania. Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior, cuprinde destule fragmente pentru a argumenta această posibilă filiație și pentru a justifica tonul poeziei lui Aron Cotruș. Aleg una din cele mai frumoase pagini din capitolul Partea cea mai mare a ramurilor nu au ieșit din Dachia preste Dunăre: „Mai la două sute de ani trecuse de când romanii, prin împăratul Traian trimiși, erau așezați în Dachia, țară desfătată, și ținea grasele sale moșii. De unde, cei de pre vremea împăratului Aurelian în Dachia moșteni romani, de obște toți, afară de coloniile cele mai nouă, erau născuți și crescuți în Dachia; ba și părinții lor, ba și moșii lor, acolo văzuse întâi lumina lumii aceștiia. Deci, a romanilor acestora, măcar că strămoșii lor cei dintâi venise din Italia, patria le era Dachia. Și cine e atâta nesimțitoriu, carele să nu știe că tuturor oamenilor atâta le iaste dulce și vrută patria, întru carea sunt născuți și crescuți și unde oasele părinților și a moșilor lor celor răposați se odihnesc, cât, tocma de ar fi și slabă țeara și cu multe năcazuri ar avea a se lupta într-însa, puțini să află carii să se plece a-și lăsa patria, de cumva nu cu grea poruncă și neapărată silă îi scot dintr-însa. Bold firesc iaste acesta, carele deșteaptă pre oameni a-și iubi patria sa și bucuroși a rămânea într-însa, precum și Ovidius cântă.“
În 1937, când revista blăjeană „Cultura creștină“ pregătea un număr jubiliar consacrat aniversării biseculare a Blajului ctitorit de Inocențiu Micu Clain , și îi solicită colaborarea, Aron Cotruș trimite un portret în versuri sculpturale al întemeietorului acelor „fântâni ale darurilor“ – cum au fost numite Școlile Blajului de către Petru Pavel Aron:
Pe-o carte …
„citesc…
și dincolo de rânduri simt cum cresc
umbre din trecutul românesc…
dintre ele văd cum se ridică,
ca dintr-un deschis mormânt,
în drum spre-un nevăzut amvon,
umbra ta de sfânt.
de om ce-n cazne mari sporit-ai plânsu-ţi
Şi te-ai învins de mii de ori pe tine însuţi,
martir de măreţie şi răbdare-antică,
neprihănit clădită –
Petru Pavel Aron…“
Alături de poemul în proză Petru Pavel Aron și Blajul al lui Nicolae Iorga, publicat în același număr aniversar al revistei blăjene, poezia lui Aron Cotruș reprezintă una dintre cele mai sensibile evocări ale ctitorului școlilor blăjene, ca un ecou evident din lectura monografiei lui Augustin Bunea consacrată lui Petru Pavel Aron.
În 1909, la moartea lui Augustin Bunea, unul din marii istorici ai Transilvaniei, prețuit cu osebire de N. Iorga, scrie o elegie funebră, vizibil influențată de modelele celebre, bine știute, de liceanul Cotruș de atunci: La mormântul lui Aron Pumnul de Mihai Eminescu și Non omnis moriar de George Coșbuc. Invocațiile retorice încă din primul vers, rostind un adevărat doliu național, precum și referințele mitologice sunt înrâurite de lectura poeziei eminesciene:
„Te scaldă neam în lacrimi, căci Bunea
nu mai este!
O! plânge, plânge viaţa-i, eroica-i poveste,
Căci El s-a dus în moarte şi n-o să vină iară
S-aducă zori de bine și-n inimi primăvară.
………………………………………
Te-ai stins, te-ai stins, Tu oare, când greul
ne doboară,
Când viaţa ni-e furtună, când gloanţele
ne-omoară;
Te-ai stins când groapa-i gata şi-aşteaptă
să ne strângem,
Te-ai dus, divin Ahile, şi ne-ai lăsat
să plângem.“
Elevii Blajului au păstrat o aleasă prețuire afectivă pentru poetul lui Horia; mândri că el s-a „școlit“ la Blaj, ca și ei, absolvenții Școlii Normale de Învățători din Blaj, promoția 1945, își aleg la propunerea absolventului Aurel Martin, viitorul critic și istoric literar, ca motto, un fragment din poezia lui Aron Cotruș, Mă știu:
Eu m-am născut să dărui
Să mă dărui
Oricând şi-oricărui …
Să mă clădesc cântând,
Să mă izbesc şi să mă nărui. ..
S-aduc în casă-mi zarea, să-nalţ pământu-n cer
Să dau şi niciodată-napoi să nu mai cer.
Pentru „legământul“ promoției din 1945 erau alese primele versuri: „Eu m-am născut să dărui / Să mă dărui. . . /“, atât de potrivite pentru orașul în care a trăit ctitorul școlilor de învățători, Gh. Șincai, și pentru esența muncii dăscălești – generozitatea didactică – dar versurile lui Cotruș nu au fost acceptate, poetul devenise indezirabil pentru ideologia comunistă ce începea să pătrundă și în școli de prin deceniul cinci al veacului nostru; iar pentru poet începea un nemeritat con de umbră. (Aurel Martin)