Logica macedonskiană

Fiului de general Alexandru Macedonski i-a fost străină orice fel de strategie și disciplină civilă, marele scriitor aruncându-se în diferitele bătălii ale vieții cu fantezie poetică debordantă. Studiul sistematic nu s-a prins nicicând de el (pe discipoli îi încuraja să nu-și dea nici măcar bacalaureatul), ceea ce nu l-a împiedicat să nutrească ambiții de urmare a unei cariere universitare. Odată, credea că i s-ar fi potrivi să predea la o Catedră de „literatură critică“ la facultate, unde să fi ținut un fel de cursuri libere de „analiză critică“. Așa cum îl cunoaște posteritatea, nu ne este greu să ghicim care ar fi fost corpusul de texte poetice pe care ar fi dorit să lucreze cu studenții.

Altă dată, în urma unei adeziuni politice, poetul nutrea speranța să fie numit nimic mai mult decât profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere din Iași, în locul lui Anton Naum, care era pe punctul de a fi scos la pensie. Cu un alt prilej, s-a urcat, asemenea „contemporanului“ Coriolan Drăgănescu, pe soclul aceleiași statui a lui Mihai Viteazul, de unde a ținut un discurs incendiar, însoțit de teatrale gesturi tribunarde. Din nefericire pentru el, nicio aspirație de a fi promovat într-un post de înaltă distincție (și, dacă s-ar fi putut, fără mare bătaie de cap), prin mijlocirea formațiunilor guvernamentale curtate la momentul crezut oportun, nu i s-a împlinit. Până la urmă, s-ar fi consolat și cu un post de revizor școlar, pentru că, se știe, dușmani de-ai lui se descurcaseră la timpul lor în acest fel…

L-aș vedea pe Alexandru Macedonski, în astfel de circumstanțe, în postura de „precursor“al personajului Gonzalv Ionescu, din romanul Bietul Ioanide. Iar aceasta, chiar dacă teoreticianul simbolismului nu avea cum să fie un maniac al informației științifice, al bibliografiei exhaustive mereu actualizate. Ce e drept, nici nu întreținea cultul mistic al ocupării vreunei catedre, în sensul propriu al cuvântului. Deși era și autorul Nopții de martie un acuzator public pentru nedreptățile, reale sau imaginare, care i se făceau, el nu avea intenția de-a dreptul paranoidă să intre în corpul profesoral universitar, asemenea personajului călinescian. Însă cred că, în privința așteptării de a fi pensionat Anton Naum, s-ar fi putut petrece o scenă similară și cu intrepidul Macedonski.

Citim în romanul Bietul Ioanide că, în ziua ocupării Parisului de către hitleriști, Gonzalv Ionescu dă buzna în biroul, plin de lume îngrijorată, al lui Gaittany și îl întreabă emoționat pe acesta: „Ai auzit?“. „Da, domnule, a căzut Parisul!“, răspunde Gayttani, în consonanță cu cele ce se întâmplau. Numai că situația încordată din țară și din Europa îi este cu totul indiferentă bosumflatului Gonzalv, care se dezumflă brusc: „Nu asta, frate, corectă Gonzalv cu un dispreț absolut pentru problema franceză, s-a hotărât să fie pensionați din oficiu, cu toate drepturile, indiferent de vârstă, profesorii cu treizeci de ani vechime la stat“. Când același Gaittany prevestește că e foarte probabil ca țara să ne fie ocupată de trupele germane, Gonzalv Ionescu îi replică sec și deconcertant: „Lasă, domnule, că așa ne trebuie, prea ne-am făcut de cap! Numai nemții au să ne arate cum se organizează o universitate“.

Precum personajul călinescian, fără însă a avea trăsăturile duse înspre șarjă caricaturală, Macedonski nu mai fusese interesat, după intrarea țării în prima conflagrație mondială, de „problema franceză“, ci devenise filogerman. Iar aceasta, nu din pricina scopurilor legate de accesul la mediul aulic, după cum s-ar putea înțelege din cele prezentate mai sus, fie și pentru faptul că, în ultimii ani ai vieții, i se risipiseră visele de carieră universitară. Ceea ce nu înseamnă că presa filoaliată nu a găsit prilejul să-i ridiculizeze furibund intempestiva şi bizara atitudine progermană. Cu scuzele de rigoare pentru contaminarea livrescă, ce i-ar fi profund dezagreabilă adversarului de moarte al lui Eminescu, trebuie să spun, chiar și la o sută de ani de când murit-a emirul sub jarul pustiei, ceva despre neașteptata schimbare de orientare.

De unde se părea că mai are un singur dor – să fie lăsat să moară la marginea Senei și să aibă mormânt bogat, alături de Napoleon, în Domul Invalizilor, după nu mai puțin doriții ani de plină glorie literară –, Macedonski a lăsat impresia, în perioada ocupației Bucureştiului, că ar fi fost influențat de propaganda germană. Însă nu putea fi vorba de vreo tranzacţie cu Kommandatura, dovadă fiind crunta sărăcie în care se zbătea și decizia dramatică de a-și pune mobila și cărțile pe foc, pentru a se încălzi nu numai în nopțile de decemvrie. Aceasta i se întâmpla unei firi de artist care, asemenea eroului din romanul lui Huysmans. În răspăr, visase să aibă o bibliotecă de cărți rare, în ediții bibliofile, cu legături somptuoase în marochin și pline de gravuri în culori. Dar contemporanii acuzatori nu luaseră aminte că, după cum „logica poeziei este ne-logică față de proză, și tot ce nu e logic, fiind absurd, logica poeziei este prin urmare însăși absurdul“, așa și logica lui Macedonski era însuși absurdul, deoarece era ne-logică față de gândirea comună.

Este foarte posibil ca autorul Rondelului Parisului iad să fi fost sincer dezgustat de a treia Republică franceză, în a cărei victorie finală nu credea, dar consider că neașteptata sa francofobie din timpul războiului era mai curând legată de rănile adânci și încă sângerânde ale propriei înfrângeri pariziene. Înzestrată cu energia cazonă și cu mania persecuției, pe care le moștenise pe cale paternă, progenitura fostului ministru de Război a revenit în țară de pe Champs de Mars cu propriul baston de mareșal în rucsac. Prin marea putere de a se iluziona și de a crede că îi poate convinge și pe alții de automistificările lui, Macedonski a început să meargă cu bastonul prin București, dar altfel decât poetul Ion Theo, pe care îl debutase în „Liga ortodoxă“. Purta cu mare mândrie acel baston, pentru că avea încrustări de fildeș și fusese dăruit – spunea el – de admiratorii săi de la Paris. De-a lungul presupusului sceptru imperial, fiul de general își gravase numele și titlul de noblețe militaro-literară cu care se învestise: „Alexandru Macedonski, Mareșal al literaturii române“. Până să scrie, cu ton temperat, Poema rondelurilor, poetul rămăsese convins că în crinii imperiali e beția cea rară.

Trecuse aproape o jumătate de veac de când prefectura județului Dolj eliberase unui tânăr, care se declarase mai matur cu un an decât era, un pașaport pe care era înscris „Alecsandru Macedonski, în statele Europei, pe termen de trei ani, la studiu“. În josul paginii, precocele călător pe drumuri europene se iscălea cu toată infatuarea „A. A. de Macedonski“. Impostura particulei nobiliare comisă de „giovinotul Macedonsky“(după cum fusese numit în „Ghimpele“) trăda vechiul bovarism nevindecat al familiei sale. Semeața iscălitură a acestui fetișist din instinct, încondeiată precum vârfurile viitoarelor sale mustăți, avea menirea să-l înalțe în ochii străinătății, care era complet ignorantă în materie de noblețe balcanică.

Mekalomanul Macedonski nu a fost dus de multe ori la biserică (a se remarca diateza pasivă a acestei expresii românești). Prima dată a fost dus destul de repede, la două săptămâni de la naștere, deoarece, văzându-l foarte plăpând pe Alecu, părinții s-au grăbit să-l boteze, din teama de a nu se prăpădi necreștinat micuțul. Făcându-se el mare, se închina doar în templul Poeziei, însă și-a descoperit brusc vocația apostolică și chiar martirică în timpul scandalului provocat de caterisirea mitropolitului Ghenadie de către Sfântul Sinod. Bănuind că regele nu era străin de afacere, i s-a ivit ocazia să activeze toate acuzele antidinastice în paginile ziarului scos în mod expres, „Liga ortodoxă“: cosmopolitismul, „prusianizarea“ țării, primejdiile care amenință religia ortodoxă din pricina invaziei catolicismului, sărăcirea sistematică a aristocrației pământene de către „venetici“, germanizarea limbii și literaturii române prin intermediul exponenților acestor tendințe (Titu Maiorescu și „Junimea“).

Apărător al spiritului latin împotriva influențelor germane, liderul partidului „Liga ortodoxă“, ce era organizat „după modelul primilor creştini“, a binevestit că pornește „cruciada dumnezeiască“. Prilejul a apărut odată cu anunțata vizită în țară a Împăratului Franz Josef, în 1896. În vederea înfăptuirii unui act de credință care „să reîntoarcă spre Dumnezeu pe apostaţi“, rebelul șef s-a gândit astfel la organizarea protestului „ligiștilor“: „Procesiunea va desfăşura la plecarea ei steagul Ligii ortodoxe; steag albastru, semănat cu stele de aur, tăiat vertical şi orizontal de o cruce roşie şi purtând în unghiul superior al crucii: Icoana Maicei Domnului, cu Domnul nostru Isus Christos în braţe. Cei cari vor lua parte la procesiune vor purta la butonieră o cruce de metal galbenă“ (apud Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski, Editura pentru Literatură, 1966, p. 299). Din păcate pentru liderul spiritual al religioasei formațiuni politice, inițiativa se bloca prin chemarea sa la prefectura de poliţie, unde i s-a notificat interzicerea procesiunii. Totul s-a risipit, inclusiv puseul de religiozitate, în nici măcar jumătate de an. La puțin timp după eșecul partidei ortodoxe, în aerul timpului din care avea să se ivească curentul tradiționalist și revista apostolului național Nicolae Iorga, „Sămănătorul“, Macedonski scotea un nou ziar, organ al „societăţii de dezrobire economică“: „Brazda“. Ceea ce nu însemna că s-a dat pe brazdă, anii care au urmat dovedind-o.

A fost Alexandru Macedonski protolegionar sau, mai curând, este el demn de a fi cumva desemnat senator onorific post-mortem al altor viitoare partide politice? Nu cred, pentru că altminteri ar însemna să nu-l cunoaștem, în ordine cronologică, pe francofilul, germanofobul, francofobul, germanofilul și, peste toate acestea, pe xenofobul Macedonski. Și nu ar fi prima dată când „selectarea“personalității sale nu s-ar produce într-un anumit timp sau în altul al istoriei literaturii și a țării. Am afirmat deja că logica lui Alexandru Macedonski era însuși absurdul, deoarece era ne-logică față de gândirea comună.