Așa-zis scriitorul avangardist din Bilete de papagal ce îl anunța apăsat pe Ionesco după ce — sau în timp ce — uimea le tout Bucarest cu exercițiile sale de hipnoză colectivă, fakirism sau caracterologie; tradiționalistul guénonian din fruntea revistei „Memra” (1934-1935) în care se regăsea și prietenul din adolescență Mircea Eliade (KRM); evreul convertit la creștinism în 1936 sub nășia lui Ion Gigurtu; cel cu încă jumătate de inimă în islamul sufit la care aderaseră Vasile Lovinescu și Mihail Vâlsan; cel înscris la Teologie, apoi cel ce adăpostea tineri evrei în mirobolanta Secţie de Statistică Cosmo-Biologică la Institutul de Statistică; virulentul gazetar la „Democrația” lui Anton Dumitriu în 1945, pe care îl aduce, împreună cu Andrei Scrima, în masonerie, dar și la Rugul Aprins; absolventul de Teologie în 1949 cu o teză despre Qabbalah; preotul slujitor la Biserica Albă, Antim și Schitul Maicilor, apoi, în urma unui divorț, la Tulcea, Văliug și Jimbolia (unde l-am cunoscut!), Marcu-Mihail Avramescu ilustrează perfect, mutatis mutandis, acea coincidentia oppositorum de care se impregnase în teza sa de licență despre Nicolaus Cusanus la finele studiilor sale de filosofie în 1934. Toate astea, poate, ca nimeni altul în cultura română! (M.T.)
Nu știu dacă sunt calificat să scriu o cartea despre cel care a fost Marcu-Mihail Avramescu (30 decembrie 1909/17 ianuarie 1909 – 30 august 1984). Iar o asemenea precauție, deloc retorică!, mi se pare că trebuie degrabă așezată în gând după ce, de pildă, citești caldele rânduri ale Florianei Avramescu, una dintre fiicele sale, în Postfața la Comedia infra-umană:
„Despre aceasta, însă, ar fi fost mai în măsură să vorbească cei de talia lui intelectuală şi literară; mă refer la puţinii, dar dragii săi prieteni: Mircea Eliade, căruia îi rezerva un discret şi zâmbitor reproş, anume că tot caută şi nu mai găseşte; N. Steinhardt, cu care n-avea mai nimic în comun, în afara umorului îmbinat, curios, cu o mare gravitate în privinţa a tot ce putea intra în zodia Sacrului; Arşavir Acterian, Vasile Lovinescu sau Eugen Ionescu, – cu ultimii doi întreţinând o sporadică, dar densă corespondenţă (în ciuda faptului că el se amuza să se considere <un ins mai mult oral>). De amintit, last but not least, şi Andrei Pleşu, unul dintre puţinii privilegiaţi ai Tatei, în sensul că obţinea de la acesta cărţi cu împrumut.“1
În realitate, lista personalităților care au fost fascinate de Marc-Mihail Avramescu ori s-au regăsit într-o relație apropiată este mult mai mare. Și cuprinde nume cum ar fi Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Felix Aderca, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionesco, Sașa Pană, Mihail Polihroniade, I. Peltz, Geo Bogza, Nina Cassian, Jeni Acterian ș.a. Despre câteva dintre personalitățile importante ale vremii aflăm că, în 1932, erau deja minuțios și fin analizate fiziognomic sau caracterial de foarte tânărul caracteriolog. Marcel Anghelescu – de unde am preluat informațiile – se referă la o notație a lui Petru Comarnescu care consemna în jurnalul său că întâlnise un personaj „a cărui cultură ezoterică și antropozofică, grafologică, telepatică etc.“ l-a făcut să petreacă o seară agreabilă și să se declare „fericit de a fi cunoscut un om atât de interesant cum de mult nu mai cunoscusem“. Încântarea lui venea și din faptul că analizele fiziognomice asupra unora ca Eliade, Polihroniade, Sebastian oriVulcănescu etc. „în genere se potriveau cu observațiile mele asupra lor“.2
Dincolo de inhibiția pe care o transmite eventualilor avramescologi amatori, o asemenea situare valorică a lui Mihail Avramescu la vârful culturii române interbelice ar fi nedumerit fără îndoială dacă ar fi apărut înainte de 1989. Practic, după plecarea sa de la București la finele deceniului cinci, Avramescu s-a scufundat, deplin asumat, într-un igienic (?) anonimat din care nu a ieșit decât rarisim și doar din pricini strict signaletice. Așa cum a făcut, în 1983, cu un an înainte de a trece la cele veșnice, când a trimis o scrisoare revistei „Orizont“, din Timișoara, în care lămurea unele inadvertențe cu privire la perioada sa avangardistă și, încă mai important, își declara și încăpățânata sa contemporaneitate… biologică.3
Revenirea sa în actualitatea culturală românească, începând cu deceniul șase, când a existat un evident dezgheț, a fost una foarte discretă. E prezent în antologia lui Sașa Pană, din 1969, prima de acest fel apărută după ocupația sovietică, cu cinci texte4. Numai că prezența lui acolo era una știută doar de cei „inițiați“ fiindcă numele Avramescu nu apare niciunde, avangardistul antologat fiind Ionathan X. Uranus. Strategia antologatorului – câtă o fi fost – e una lipsită de consecvență fiindcă la unii scriitori apare în paranteză numele de civilie, iar la alții nu. Și, ca să dau câteva exemple, în dreptul pseudonimului Șully apare Tașcu Gheorghiu, în dreptul lui Urmuz, apare Demetru Demetrescu-Buzău, la Dalocrin e indicat Nicolae Oprea Dinu, în schimb cititorul nu află că, de pildă, sub pseudonimul Tana Qvil se găsea soția lui Ion Vinea. Dacă ar fi fost un caz singular, poate că aș fi crezut că a fost alegerea celui antologat ținând cont de faptul că, în 1969, Avramescu nu se mai voia de multă vreme un cetățean al Literaturii.
Ca autor, Avramescu mai are un moment neașteptat de glorie într-o publicație mai puțin previzibilă: revista „Săptămîna“ condusă de Eugen Barbu. În paginile revistei i-a apărut unul dintre textele sale ce îl anunță pe Eugen Ionescu de după ani, pieseta de teatru Ascensorul. Explicația unei asemenea apariții, tot sub numele avangardist Ionathan X. Uranus, ține de huzurul neobrăzat al „patronului“ revistei, Eugen Barbu, care „obișnuia să scrie Incognito“ (Sorescu dixit!), adică cu „negri“. Dintre aceștia s-au găsit și intelectuali de valoare al căror destin a fost frânt din diverse motive sau pretexte politice și care cunoșteau îndeaproape numele lui Avramescu.
Patru ani mai târziu, în 1973, într-o evocare emoționantă din Vitrina cu amintiri, Ieronim Şerbu readucea în prezent – surprinzător pentru climatul ideologic de după Tezele din iunie 1971, ale lui Ceaușescu – o „generaţie ezoterică“ interbelică intitulându-şi chiar aşa capitolul în care este vorba mai ales despre Avramescu. Scriu „mai ales“, pentru că autorul enumeră acolo nume sonore ale culturii române care au arătat „un mare interes pentru marile tradiții ezoterice“5 printre care, alături de Mircea Eliade, apar G. Călinescu, Ion Barbu şi Eugen Ionescu:
„Pe departe, cel mai interesant om pe care l-am cunoscut din această «generaţie ezoterică» este fără îndoială Ionathan X. Uranus, pe adevăratul său nume Marcel Avramescu.“6
Frumoasă această așezare în panoplia unui interbelic mult mai puțin accesibil unui ochi profan, dar, cu asta, firava revenire în spațiul cultural românesc a lui Avramescu ia sfârșit. Numele său va reveni în actualitatea revuistică, din păcate, doar imediat după moartea sa. La puțin timp după plecarea la cer a lui Avramescu, Geo Bogza scria, la rubrica lui din România literară, un ferpar, Uranus, ce se încheia așa:
„Dacă nu aș fi avut destinul meu, mi-aș fi dorit destinul lui.“7
Cele ce s-ar cuveni corectate în acest text de o autentică emoție ar fi, mai întâi, că Avramescu nu s-a născut la Craiova, ci la București, după cum „amănuntul“ biografic conform căruia ar fi fost căsătorit cu Coca Farago: în realitate a fost vorba despre o logodnă. Dar cel mai important lucru de emendat este că nu a practicat niciodată magia neagră, așa cum, probabil, dintr-o ignorare a termenilor, scrie Geo Bogza. Iar cele ce s-ar cuveni puțin detaliate în ferparul lui Bogza se referă la faptul că Marcel Avramescu a fost cu adevărat personaj al unor proze. Nu înainte însă de a se regăsi în lumea bună a Bucureștilor de cafenea, în 1940, când Neagu
Rădulescu îl portretiza succint pe Ionathan X Uranus în Turnul Babel. E o carte de portretistică ușoară, în cuvinte și creion, ce dă seama despre boema light a Bucureștilor, scriitoricească și de scenă8.
Prima apariție de după război, ca personaj literar, deghizat desigur, datează din 1956. În romanul Max şi vremea lui I. Peltz, descrie o scenă petrecută prin 1946, la o recepţie dată în casa fostului prim-ministru general Rădescu la care iau parte foşti demnitari antonescieni, liberali şi ţărănişti. Printre ei, și rabinul Stein, un personaj real. În roman e prezentat ca având influență și pe lângă Antonescu. După ce un personaj nou se alătură celor prezenți, cineva îi atrage atenţia lui Stein că acesta îi va lua locul în sânul „societăţii înalte“. Stein întreabă cine este și i se răspunde că este Iacobescu căruia i se pregăteşte o parohie în Bucureşti9.
Claudio Mutti presupune că, sub identitatea ficțională a lui Iozi, băiatul rabinului din nuvela Pe strada Mântuleasa, se ascunde Mihail Avramescu10. Episodul ce îl are în centrul lui pe Iozi, un adolescent pierdut într-o apă dintr-o pivniță inundată care iese, asemenea doctorului Zerlendi – misteriosul personaj al romanului Secretul doctorului Honigberger – din timp și spațiu.
Tot de capitolul personaj romanesc ține și o altă presupusă „camuflare“ a lui Avramescu sub ambiguitățile unui personaj, este ezoteristul și hipnotizatorul Dan Lazarovici din romanul Delirul al lui Marin Preda, un personaj pe care Claudio Mutti, din eroare, îl numește Octav Boiangiu11. Referința este preluată ca atare de mai mulți cercetători ai operei lui Avramescu.
Dincolo de un portret în care forța privirii deja evocată ne poate îndemna să ne gândim la o asemenea trimitere, dincolo chiar de ședința de hipnoză la care o supune pe fermecătoarea Cora Petrașincu, cred că cel mai credibil motiv pentru a fi convins că personajul cu pricina ar fi inspirat de Avramescu se găsește într-o pledoarie a lui Lazarovici despre Cuvânt Dumnezeu Tatăl și Hristos. Discursul rezumă exact traseul religios-metafizic de la iudaism la „concordismul“ lui Cusanus și René Guénon și, apoi, la creștinismul răsăritean, mai ales în forma lui athonită, cu care Avramescu se familiarizase deja în anii războiului.
Reiau firul cronologic și revin la relația Avramescu-Eliade fiindcă ea este mai complicată/complexă decât pare din perspectiva unor pasiuni comune ce datează din anii liceului, când revista „Vlăstarul“ a celebrului „Spiru Haret“, strângea semnături cum ar fi cele ale lui Marcel Avramescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu (deși elev la „Sf. Sava“), Constantin Noica, Arșavir Acterian, Al. Ciorănescu ș.a.12
După perioada indiană al lui Eliade (1928-1931), Avramescu și Eliade se reîntâlnesc, revuistic, pentru ultima oară ca prieteni, în paginile revistei „Memra“ a lui Avramescu. Începând cu 1936, relația lor se va răci din pricini ideologice: Eliade va adera tot mai clar la ideologia Gărzii de Fier, iar convertirea lui Avramescu la creștinism nu rima deloc cu fantasmele noii gândiri legionare, aici intrând, între altele, și episodul Petrache Lupu. Și vor trece aproape patru decenii pentru ca Avramescu să apară în Jurnal lui Eliade, o singură dată, în 1981:
„Scriu lui Horia Stamatu în legătură cu Marcel Avramescu și alchimia.“13
Poate că, așa cum va face mereu, Eliade evită întâlnirile sale cu trecutul, iar Avramescu face parte din trecutul său ocultist, apoi cel guénonian, tradiționalist. Dar e foarte posibil ca absența referințelor la Avramescu să fie și un soi de precauție pentru vechiul său amic ezoterizant care nu numai că devenise preot, dar și ar fi avut de suferit de asemenea referințe în plină dictatură comunistă.
În 1939, separarea „ideologică“ a lui Avramescu de foștii comilitoni literari era deja cronicizată. „Convertit“ la creștinism cu trei ani înainte, Avramescu se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Există prea puține mărturii scrise din acea perioadă despre ceea ce se petrecea în cercurile culturale frecventate de Avramescu, însă una mi se pare că pune un accent mult prea apăsat în ceea ce îl privește. Îi aparține lui Jeni Acterian și descrie o serată din iunie 1940, la care participă „Adina Brezianu, Rodica și Eugen Ionescu, Wendy și Dinu Noica, Père Merloz, soţii Jianu, soţii Avramescu, Muza Ciomac, Bob etc. A fost o seară destul de amuzantã. Cu conflict catolic-ortodox. Tabăra Père Merloz-Muza Ciomac contra soţilor Avramescu care puneau înverşunare şi fanatism în apărarea valorilor ortodoxe şi înfierarea catolicismului. Noroc că nota comică nu lipsea, altfel atmosfera ar fi devenit greu de suportat.“14
Nuanțări, se pare destul de ferme, s-au consumat chiar și cu persoana care e de presupus că ar fi trebuit să-i fie cel mai aproape. Nicolae Steinhardt, de pildă, are o ciudată notație în jurnalul lui cu privire la convertirea lui Avramescu și, atunci când, în 1953, ajunge să îl viziteze la Biserica Schitul Maicilor, descrie cu tușe ironice că prestația preotului „cu înfăţişare de sfânt pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceafă şi voce învăluită“ putea fi un „teatru“, e drept, un „teatru atât de perfect încât nu poate fi jucat decât după un text compus de actorul însuşi“15.
Ar mai fi însă de amintit aici, neapărat, și o evocare din 1974, când I. Peltz, vechiul său camarad de avangardism din junețe, publică un volum de Amintiri din viața literară, în care numele Ionathan X. Uranus apare de mai multe ori atunci autorul se referă la colaborarea acestuia la revista sa „Zodiac“.
Dar literatura memorialistică, oricât de credibil encomiastică ar fi, de una singură, nu e îndeajuns pentru a provoca o recitire a personajului și a operei sale. Ca să nu mai vorbim de faptul că opera se găsea, practic, risipită în puzderia de publicații mai mult sau mai puțin dispărute, iar omul se retrăsese de mult dintre Litere.
Criticului Cornel Ungureanu i se datorează, de fapt, aducerea în actualitate a lui Avramescu, el fiind cel dintâi care a așezat opera sa în contextul culturii interbelice, dar, mai ales, în contextul unor alăturări de prestigiu. Face asta într-un articol publicat în „Revista de istorie și teorie literară“, în 198516.
Sigur, momentul 1989 a însemnat și o reconsiderare a moștenirii culturale. Încep să apară o serie de articole despre temele interzise în ceaușism. Apar și volume de memorialistică dintre care am amintit deja celebrul Jurnal al fericirii al lui Steinhardt, dar cea mai importantă rememorare o reprezintă apariția în „România literară“ a două articole semnate de Mihail Constantineanu, regăsite în postfața primei apariții postume în volum a lui Mihail Avramescu, în 1999.
În 1994, Florin Mihăescu, Roxana Cristian și Dan Stanca – toți discipoli și emuli ai lui Vasile Lovinescu – înființează Editura Rosmarin, cu profil guénonian, unde va fi publicată cea mai mare parte a operei lui V. Lovinescu. Inevitabil, numele lui Mihail Avramescu va fi evocat deși, uneori, nu tocmai cu exactitate. Astfel, în Bio-Bibliografia la Steaua fără nume de Vasile Lovinescu, apare informația că Vasile Lovinescu ar fi colaborat la revista „Memra“, ceea ce nu corespunde realității17.
După mai bine de 40 de ani, Mariana Macri (1939-2008) a dăruit tiparului patru cărți care au adus în atenție profilul unui teolog, unui cărturar și scriitor inclasabil: Calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus (Cuvânt înainte de Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Prefață de Alexandru Paleologu, postfață de Mihail Constantineanu, Editura Anastasia, 1999), Monolog nocturn despre Suverana Slobozenie a Singurătății între neființă și nebunie (Postfață de Andrei Pleșu, Editura Anastasia, 2001), Comedia infra-umană. Fragmente din Eseul poliautobiografic al lui Ierusalim X Unicornus (Prefață de Șerban Foarță, evocare de Floriana Avramescu, Postfață istorico-biografică de Marcel Tolcea, Editura Brumar, Timișoara, 2004) și În potriva veacului. Textele de avangardă (1926-1932), Editura Compania, Bucureşti, 2005.
Anii 2000 marchează câteva prezențe noi în exegeza avramesciană. Mai întâi, Liviu Bordaș – poate cel mai important cercetător al lui Eliade – readuce în peisajul revuistic cultural prezența lui Marcu-Mihail Avramescu în contextul scrutării prezenței lui Eliade în perioada interbelică. A început acest lucru în calitatea sa de editor al revistei de studii culturale „Origini. Caiete silvane“.18
A mai existat o tentativă de volum de „studii tradiționale“ din păcate cu mult sub standardele necesare. În 2012, a apărut un volum cu titlul Discipoli guénonieni din România, în coordonarea lui Ahile Z. Verescu. Din păcate, nu toate contribuțiile sunt însoțite de un aparat critic și de necesarele note, astfel că, în capitolul dedicat lui Marcel/Mihail Avramescu de către Laurențiu Horodnic nu avem decât o realcătuire de pasaje luate din diverși autori, fără nicio specificare19. Aproape la fel se întâmplă și cu studiul universitarului băimărean Gheorghe Glodeanu, Marcel Avramescu și fascinația avangardei, reluat într-un volum bilingv, cu titlul Patru prozatori de avangardă20. Dezamăgirea, sau poate frustrarea, vine din faptul că singurul capitol fără niciun fel de referințe bibliografice este cel dedicat lui Avramescu. Asta în timp ce studiile despre Urmuz, Grigore Cugler și Max Blecher au necesarele trimiteri la sursele citate.
În fine, cred că ar mai trebui semnalate două antologii ale literaturii de avangardă în care apar texte ale lui Marcel Avramescu. Prima îi aparține lui Iordan Chimet, poartă urmuzianul titlu Cică niște cronicari duceau lipsă de șalvari… și a apărut la Editura Universal Dalsi21, iar cealaltă înseamnă, de fapt, ediţia a doua revăzută şi adăugită a consistentei cărți a lui Marin Mincu, Avangarda literară românească22, ce îl adaugă cu o excelentă selecție.
între cele două antologii însă există o diferență uriașă. De fapt, între antologia lui Iordan Chimet și toate celelalte antologii ale literaturii de avangardă există o diferență de fond. În timp ce antologia lui Sașa Pană, a lui Marin Mincu și cea a lui Ion Pop23 sunt antologii morfologice – adică ambiționează să ofere o catagrafiere a avangardei literare românești, antologia lui Iordan Chimet este una sintactică. Ceea ce, în interpretarea mea, înseamnă că năzuiește mai degrabă să ofere o antologie în jurul unui singur invariant: cel al comicului absurd, numit și „umor negru“. Or, o asemenea perspectivă îl așază pe Avramescu (Ionathan X. Uranus) într-o companie extrem de selectă și cu o selecție generoasă: Urmuz, Arghezi, Grigore Culcer, Sașa Pană, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Geo Bogza, Ilarie Voronca, H. Bonciu, F. Brunea-Fox, Jacques Costin, Virgil Gheorghiu, George Ciprian, Gellu Naum. Și, pentru ca dimensiunea polemică să fie evidentă, textul dramatic Ascensorul este așezat imediat după Englezește fără profesor al lui Eugen Ionescu, chiar dacă, cronologic, anii ar fi trebuit să decidă: 1928 – Ascensorul, 1943 – Englezește fără profesor.
____________________
1 Comedia infra-umană, cu două precuvântări de Șerban Foarță și Floriana M. Avramescu și un epilog de Marcel Tolcea, Timișoara, Editura Brumar, 2004, p. 19.
2 Mihail Avramescu și avangardismul interbelic, în „Cultura“ nr. 93/10.11.2007
3 „Orizont“, nr. 11 (784), <din> 18 martie 1983, p. 2.
4 Antologia literaturii române de avangardă și câteva desene de epocă, București, Editura pentru literatură, 1969, pp. 474-483.
5 București, Editura Cartea Românească, 1973, p. 205.
6 pp. 206-207.
7 România literar\, nr. 34/13 septembrie 1984.
8 București, Editura Georgescu-Delafras, p. 45. Dintr-o greșeală de culegere, numele apare Ioanathan X Uranus.
9 Ambele informații cu privire la Neagu Rădulescu și la I. Peltz apar într-o notă informativă din Dosarul Avramesu, semnată de sursa Sașa.
10 În La Grande Influence de René Guénon en Roumanie. Suivi de Julius Evola en Europe de l’Est, Editions Akribeia, 2002, la p. 112.
11 Ibidem, p. 112.
12 Adriana Bittel, Cu Barbu Brezianu despre Momentele privilegiate ale prieteniei, în România literar\, 22 ianuarie 2015.
13 Jurnal, vol. 2, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 422.
14 Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 303.
15 Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, p. 111.
16 JXU, nr. 1-2. din ianuarie-iunie 1985, un articol dezvoltat și nuanțat și în volume ulterioare. Despre cronologia receptării critice a lui Avramescu, vezi și Liviu Bordaș, Secretul doctorului Eliade, în „Origini. Caiete silvane“, nr. 1, 2002, pp. 73-74.
17 1994, p. 8. De asemenea, trebuie corectată și data preoțirii lui Avramescu: 1951, nu 1949.
18 Din revistă au apărut cinci volume, între anii 2002-2003.
19 București, Editura Civitas, 2012.
20 Iași, Editura PIM, 2012, Colecțiile revistei „Orizont literar contemporan”, pp. 40-59 pentru textul în limba română.
21 Selecție și Cuvânt înainte de Iordan Chimet, București, 1999.
22 Constanța, Editura Pontica, 2006, pp. 225-236.
23 Avangarda românească – Antologie, studiu introductiv, cronologie, referințe critice și note de Ion Pop, București, Academia Română, 2016.