La centenar Krzysztof Kamil Baczynski (1921-1944)

O amploare deosebită a căpătat la Varșovia marcarea a o sută de ani de la nașterea poetului, Krzysztof Kamil Baczynski, reprezentant de seamă al generației scriitorilor morți pe baricadele insurecției militare antifasciste din 1944. Printre aceștia și poetul sărbătorit cu mare fast patriotic la 21 ianuarie din acest an, sub înaltul patronaj al Președintelui Poloniei, Andrezez Duda.

Kamil Baczynski s-a născut dintr-o familie de intelectuali polonezi: tatăl scriitor, militar, mama profesoară. A absolvit renumitul Liceu Stefan Batory din Varşovia. Din cauza izbucnirii războiului, porțile Universității au fost zăvorâte la 1 septembrie 1939. El debutase ca poet încă de pe băncile liceului, în 1938. Din 1943 a început studiile la polonistică, în clandestinitate, la Universitatea din Varşovia, avându-l coleg pe renumitul romancier, Jerzy Andrzejewski. A publicat cu pseudonimele: Jan Bugaj, Emil, Jan Krzyski, Krzysztof, Piotr Smugosz, Krzysztof Zieliński, Krzyś. A fost şeful secţiei de poezie al revistei Droga /Calea/, tipărită din decembrie 1943 până în aprilie 1944.

În perioada războiului a publicat plachetele : Închis în ecou (1940), De două ori iubirea (1940), Poezii alese (1942), Coală cu poezii Nr 1 (1944). Prezent şi în antologiile apărute conspirativ: Cântecele independenței (1942) şi Cuvântul adevărat (1942). Unele din versurile sale au fost cântate în perioada postbelică de marii cântăreţi ai scenelor poloneze.

Decorat post-mortem cu Medalia pentru Varşovia şi Crucea Armatei Naţionale. (Prezentare și traducere de Nicolae Mareș)

 

Nunta poetului /fragment/

Poem dedicat Basiei

Primul cânt.

Ceea ce pe-al nostru drum s-a petrecut

de-acum e dus.

De parcă-n veșnicie am pășit.

Nu plânge, nu plânge,

ceva în urma noastă va rămâne;

adu-ți aminte:

de închipuita călătorie prin nori.

Nu plânge, nu plânge,

ceva după noi totuși rămâne.

Pâlcurile de copaci cu catarge de aur

visele și cântecele noastre

împrăștiate în zare.

Mereu călătoria făcută;

Să nu uităm iarba ce nu dispare

la fel – mormântul – din care un brad răsare.

Neaua

Vai, câte aripi căzut-au azi şi s-au stins.

De ce nu te-a atras freamătul lor,

care e dus?

Liniştea sculptează în gotic turla

de la palat

Turlele au devenit ca niște ghimpi în oraş.

Jalea s-a întins și-n porţile deschise

ale viselor

şi norii de linişti sunt inundaţi.

La rând unul lângă altul capetele

s-au aliniat

şi stau întroienite.

Pe scări de gheaţă te urci pe cerul înalt

Şi pe gloria de marmură a norilor

Te-ai căţărat.

1941

Moartea

Ah, nu plânge, nu plânge,

e o nimica toată, tăcerea tristă,

e de fapt prima și singura liniște…

florile ofilite de pe necrologul sfâșietor…

un simplu eveniment trecător…

de parcă ar fi o groapă pustie…

Rămâne pădurea făpturilor,

care în noapte,

nu mai simt nimic.

Sunt cele de lângă noi plecate.

Acesta-i marele sfârșit

al viselor nevisate…

al suferințelor netrăite…

Ah, nu plânge, nu plânge…

Nimeni de-acum

în brațe nu te mai strânge…

[…]

Casa poetului

I

Acolo-i toamnă mereu

și din arborii plini de fructe

merele de aur sunt culese,

de un leu rozaliu.

Acolo-i iarnă e mereu

și-n nori văd arcul de gheață

pe drum o ramură de vise albe

pe care un cerb semeț o înalță.

Acolo-i primăvară mereu,

și casă ce păstrează sub steașină

cuibul pasării cu aripi verzi

care până pe lună se înalță.

Acolo-i vară mereu,

iar pe albiile râurilor uscate

se întoarce spre vizuină un urs brun

cu botu de miere plin.

Prezentare și traducere de Nicolae Mareș