În căutarea omenescului

Singurătatea perfectă e atunci când nu te afli nici tu în ea, asta se știe. Nu știi unde ești, dar un lucru e sigur: rămâi mortul sublim care plutește printre lucruri vorbind mult și gesticulând cu vervă, te apucă jalea când te uiți la tine, plângi cu sughițuri, renunți să te mai uiți. „Cât de obositor este să fii tot timpul tu însuți! De neiertat“, spune un personaj din Șotron, de Julio Cortázar. Dar nefiind tot timpul nu ești deloc pentru că a fi e o problemă de continuitate. Personajul despre care am adus vorba este Oliveira, un intelectual fin, văzător cu mintea, văzător până departe, dar nu și foarte aproape, nu în el însuși. E greu mai ales pentru unul care, citind, s-a acoperit cu idei, cu personaje, a intrat în „râul metafizic“ și nu a mai ieșit același, în ciuda eforturilor repetate. S-a sustras continuității curgerii de multe ori, e adevărat, dar nu a mai fost niciodată el. Știm din vechime capcana râului, te prinde în mreje și te face neom, incapabil de a deveni vreodată aidoma ție. Pentru că asta este adevărata egalitate, prieteni, să fii egal cu tine, cel bine ascuns în interiorul tău.

Și chiar dacă printr-o întâmplare fericită ai nimeri în miezul ființei tale, fie și pentru o clipă, nu ai putea îndura. Ai fugi pe dată să te arunci în râul metafizic, bolnav de tine, dezumanizat. Pentru că mereu descoperi putreziciunea din sufletul făgăduinței, moartea ca o boare, tristețea de a nu fi tu, ci o pocitanie cu litere pe față. Desigur, dragi prieteni, veți spune că avem de-a face cu o cazuistică interesantă, dar nu trebuie să ne speriem pentru că astfel de lucruri se întâmplă frecvent și altora, ba se întâmpă tuturor și, în definitiv, asta înseamnă să fii om.

Asta înseamnă?!

Oliveira încearcă să fie om în relația cu iubita lui, Maga, numai că ea, deși nu prea citită, intuiește discontinuitatea. Este ca o noapte mistică, una ce estompează înțelesurile. E un gol de neumplut și în același timp invincibil. Intensifică ceea ce oricum era greu de suportat. Te apropie de marginea ființei tale și te îndeamnă să faci un pas înainte. „Lumea nu mai contează dacă nu am puterea să aleg mereu ceva adevărat“, spune Maga. Și bine spune! Mereu și adevărat definesc omenescul, m-aș hazarda eu să afirm. Dar distinsele personaje din Clubul Șarpelui, cel din care fac parte Gregorovius, Etienne, Babs, Ronald, Perico și însuși Oliveira(scuze dacă am uitat pe cineva!), ei bine, aceste figuri redutabile prin cultură și acuitate m-ar încolți pe dată somându-mă să reconfigurez termenii. Adică, despre ce e vorba aici? Adevărat e tot ce îți împlinește ființa, aducând-o în starea de mereu, aș risca un răspuns, și imediat aș bate în retragere.

Adevărată este impostura cuvintelor într-o lume lipsită de coerență, mi-ar replica ele în cor.

Ne confruntăm cu o răsturnare a perspectivelor în care aproapele e departe și necesită un imens efort intelectual pentru a fi recuperat. Urmează o disperare a minții ce se simte înfrântă de năvalnica realitate. „Totul era în același timp și fața, și reversul, semnul contrar ca posibilă formă de supraviețuire.“ O-hoo, dacă-i așa, nu ne jucăm aici, literatura nu e o inginerie textuală, ci o problemă de viață și de moarte, un prag al minții după care urmează nebunia. Sau urmezi tu.

Personajele sunt bolnave de dualitate, în timp ce fericirea stă în al treilea element, care însă nu ține de contingență, ci de transcendență, însă acest mare secret scapă indivizilor ce-și fac un idol din rațiune. Bine, veți argumenta, dar avem universuri compensative, revoltă împotriva realității, eros scindat, tulburare și imediat tendința de a imprima o coerență, de a construi cu precizie de savant arhitectura textului! Așa este, avem, dar asta nu e totul, iar dacă mă gândesc puțin, nu e nimic. Ceea ce contează este nașterea din nou și din nou a trupului singurătății din albia râului metafizic și apoi… și apoi ce? Vine Regele Morților și te plesnește peste față. Este frumos descris la pagina 168 a romanului, dar el e ubicuu, nu degeaba apreciat de Jung. Oglinda e suma faptelor tale. Nimic mai înfiorător decât gândul că Regele Morților se oglindește în memoria ta. Se descurcă de minune în orice situație, inclusiv în confruntarea cu parveniții erotic, cei ce-și fac din cinism sursa erotismului. Și e plină lumea de ei. Sau cei ce cred că a fi femeie este un act de sabotaj. Bâjbâie prin întuneric, simt pericolul și își spun: ceva trebuie distrus aici.

E promisiunea lor, un legământ.

Maga e pierdută când îi moare copilul, un băiețel cu nume tragic, greu de pronunțat. Îi scrie scrisori pe care el nu le-ar fi putut citi nici dacă ar fi fost viu; îi scrie în oglindă. Este ca o ghicitură, o cunoaștere în parte și o proorocire, dar falsă, că doar e în oglindă și această invenție șireată răstoarnă perspectivele, face aproapele departe.

La întrebarea „unde e aproapele tău?“, răspunsul este „în oglindă“.

Și ea, Maga, a fost departe. Nu știa că sărutările lui Oliveira „erau ca niște ochi ce pândeau să se deschidă“. Bărbat subțire, veți spune. Într-adevăr. Dar tot departele îl mănâncă. Nu îl înghite brusc, ci îl mestecă lent, îl savurează pe îndelete. Maga tremură lipită de el „precum luna în apă“.

Dacă lumea e o răsfrîngere pe o suprafață înșelătoare înseamnă că și omenescul e la fel. Degeaba îl căutăm. Cu cât ne apropiem de el, cu atât ne scapă printre degete. Și totuși, propunerea mea e să nu ne pripim, dragi prieteni, să nu sărim direct la concluzii. Dacă sunteți de acord, îl citez din nou pe Oliveira: „a fi de acord e cea mai cruntă iluzie“. Dacă nu sunteți, o citez pe Maga: „un pește în acvariu devine trist și e de ajuns să-i pui o oglindă și peștele își revine și e fericit“. Sau poate că Maga e peștele, despre ea era vorba în oglindă?

Omenescul e ca peștele din acvariu, vesel doar în oglindă. Deși acolo e mimul, e golul răsfrînt asupra lui.

Alege un cuvânt! Vei vedea cum își dezvoltă aria de influență seman tică asupra celor lalte și toate asupra unuia singur, într-o întrepătrundere perfectă, încât ceea ce vrei să spui se transformă într-o lepădare de forme plasmatice ce prind instantaneu rădăcini în magma romanului. Ambiția lui Cortázar este să anuleze consecințele discursivității limbajului pentru a crea premisele unei înțelegeri subite ce se desfășoară cu viteza fulgerului pe verticală, urmând ca succesiunea orizontală a paginilor doar să o confirme. De aici rânduri intercalate, construcția de puzzle menită să ne testeze vigilența. Sau poate că totul e o fugă din calea neputinței. Argentinianul celebru, aparent împlinit, pare să fi fost torturat de convingerea că literatura e arta cea mai ingrată pentru că atâtea lucruri esențiale nu pot fi prinse în cuvinte, ci doar mimate.

Încât mă gândesc că mai bine ar fi să se înmulțească în lume clovnii decât scriitorii. Un clovn spune în cinci minute mai mult decât un scriitor în trei sute de pagini, ca de pildă lacrima vorbitoare, răsfrîngerea în lume a gestului creator – prezente și în acest roman cult în care liricul se întâlnește cu tragicul și rațiunea cu absurdul. Dar nici limbajul sofisticat, nici artificiile tehnice nu încurajează o luare în derâdere a golului pe care se sprijină gestul, privirea piezișă. Dimpotrivă, cu o inteligență artistică greu de egalat, autorul cultivă golul, tributar tehnicii contrapunctului.

E vorba de a aborda o gândire funda ­ men talistă, în care ori ai prins omenescul de coarne și îl ții strâns, ori nu ai făcut nimic. Spre asta tinde Cortázar. Culmea e că-i și reușește. Oblicitatea substantivelor la adăpostul cărora se ascund sentimentele se lovește de rectitudinea de monolit a principiilor narative, adică examinând condițiile de semnificație a cuvintelor vom vedea că nu pot fi decât cele create de autor, niciodată altele. Pe când sentimentele, cele ce vorbesc despre omenescul ființei, se lasă distorsionate în oglinzi de aer. Nu acceptă categoriile impuse de Maga, mereu și adevărat.

Doar morții sublimi se bucură de considerație eternă – bebelușul Magăi; tu însuți.