În textul său despre o carte a lui Sorescu, text cuprins în volumul recent apărut, Literatura în context, Mircea Anghelescu își începe analiza astfel: „Nu țineam minte să fi scris la apariție despre volumul lui Marin Sorescu Ușor cu pianul pe scări, pentru că nimic nu mă califica pentru aceasta în afara unei vechi prietenii, resuscitate în anii săi de restriște, dinainte de ‘89.“ (p. 169). La altă pa gină, scriind despre Arhivele memoriei. Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din R.S.S. Moldovenească, autorul declară: „am considerat că e necesar să scriu câteva rânduri despre aceste volume, chiar dacă subiectul lor nu-mi este atât de familiar cât ar trebui.“ (p. 193). În ambele cazuri, se observă o modestie reală a autorului, dar una fără obiect. E greu de susținut că Mircea Anghelescu nu era calificat de „nimic“ pentru a scrie despre cartea de cronici literare a lui Sorescu ori că subiectul deportaților din nordul Basarabiei nu-i este „familiar“. Ce diferență între acest profil al unui istoric literar reputat și acela al unui recenzent dezinvolt de cărți, mereu sigur pe el, deși este evident pentru cititorul avizat că tonul lui rezolut maschează lipsa lecturilor… După o viață întreagă dedicată lecturii, cel care va deveni în curând octogenar este unul dintre cei mai importanți istorici literari ai noștri, „acoperind“ mai multe epoci culturale pentru a le descoperi structurile, limbajele, documentele și personajele.
Literatura în context este un titlu oarecum tautologic, în cazul de față, fiindcă pentru Mircea Anghelescu literatura este legată mereu de un context istoric, social, politic, economic și – dacă niciuna dintre încadrări nu e satisfăcătoare – mentalitar. Chiar și în cazul prozelor oniristului Vintilă Ivănceanu, reeditate după cincizeci de ani la Editura MNLR, autorul își scrie cronica alocând primele trei pagini (mai mult de jumătate) fixării acelui moment al destinderii ideologice din perioada cuprinsă între moartea lui Dej și „plenara conducerii de partid din iulie 1971, care a urmat vizitei lui Ceaușescu în China, Mongolia și Coreea de Nord“. (p. 184). Se arată în ce a constat destinderea (căreia i s-a mai spus și „slăbirea șurubului“ ideologic) și cum scriitori precum Goma, Ivănceanu, Mazilescu, V. Tănase, Țepeneag și-au putut publica atunci texte și cărți întregi cu inovații formale. După care perioada destinderii și relaxării s-a încheiat, unii dintre oniriști s-au exilat, iar alții s-au confruntat, în țară, cu o cenzură recâștigându-și vigilența și absurditatea. Înainte de a analiza micul roman al lui Ivănceanu Până la dispariție, M. Anghelescu trece în revistă și receptarea lui critică în epocă, „la cald“, cu citări și parafrazări ample din Virgil Ardeleanu (în „Steaua“), N. Manolescu (în „Contemporanul“) și Ov. S. Crohmălniceanu (în „Viața Românească“). În fine, trecând la analiza propriu-zisă a prozei lui Ivănceanu, în această cronică la distanță, cu perspectiva istoriei literare, criticul surprinde cu finețe tocmai elementele contextuale, bine ascunse și chiar topite de scriitor în substanța cărților sale. Astfel, unele episoade „au trimitere directă spre biografia autorului“, iar „cititorul trăiește aici, odată cu autorul, viața și literatura anilor cincizeci“. În cadrul familial „există numai mama, tatăl bănuit a fi la pușcărie e o prezență doar prin absență“. După acumularea de asemenea exemple, devenite probe în demonstrația critică, M. Anghelescu își formulează concluzia: nu este „un roman delirant“, cum s-a scris, ci unul „cu cheie“: „proza era aici un mediu care încifra exasperarea sub forma delirului“. Din nou, cu o notă de modestie, criticul și istoricul literar leagă acest procedeu de întreaga carieră ulterioară a lui Ivănceanu: „Odată descoperit, procedeul va fi asumat ludic în Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille și va configura toată cariera ulterioară, inclusiv (cât pot să-mi dau seama!) aceea în germană.“ (p. 189). Iată cum textul prozastic „delirant“ al lui Ivănceanu poate fi nu numai contextualizat, ci, prin contextualizare, chiar înțeles altfel, prin relectura făcută după cincizeci de ani, cu observații ce nu erau ușor de făcut în epocă, sau, dacă erau, nu erau ușor de publicat în revistele culturale, mai ales după 1971. În plus, odată cu exilarea, un autor român își pierdea „dreptul“ de a se mai scrie despre el în revistele și cărțile apărute în România. A fost și cazul lui Ivănceanu: din Enciclopedia exilului literar românesc a lui Florin Manolescu se vede cum referințele critice la cărțile lui merg până în 1971 (ultima este o cronică a lui Nicolae Balotă), receptarea reluân- du-se abia după Revoluție, în 1991.
Majoritatea textelor din Literatura în context au apărut în România literară; și încă de la prima lor lectură, în paginile revistei, se putea observa această structură cu totul specială prin care istoricul literar susține punct cu punct, cu date și argumente specifice, observațiile criticului. Comentatorul are o altă perspectivă decât aceea a cronicarului de primă instanță și el poate plasa chiar analiza acestuia într-un context anume, al receptării și al codului în care ea a fost făcută. În cronica scrisă… după jumătate de secol despre teza de doctorat a lui N. Manolescu publicată sub titlul Contradicția lui Maiorescu, se arată că aceasta a fost „fertilă în idei și în consecințe“, fiind „urmată de un raft întreg de cărți“ și deblocând, „între altele, publicarea jurnalului și epistolarului lui Maiorescu“ (p. 77). În interiorul cronicii numite de chiar autorul ei „întârziată“, M. Anghelescu recitește și verdictele lui Călinescu asupra lui Maiorescu și, pe alocuri, le amendează decisiv. Se știe că portretul făcut în Istoria călinesciană lui Maiorescu nu este prea măgulitor (dar cel schițat lui Lovinescu e?). „Ce gândire plată!“, exclamă el retoric în Istorie. Și mai încolo: „Articolele, prin urmare, în care Maiorescu face critică aplicată sunt cu totul insuficiente și cu cât vremea înaintează și tonul didactic apare anacronic, ele se vădesc și mai puerile“. M. Anghelescu citează următoarele din același Călinescu despre Maiorescu: „Pe dată ce sfârșește studiile, el se aruncă în viață, lăsân- du-se cu totul absorbit de ea, citind numai pe apucate…“. Dincolo de această flagrantă nedreptate a „divinului critic“, va fi amendat acum chiar el: „surpriza este să vedem cum Călinescu apreciază judecățile lui Maiorescu prin criterii contemporane“. Și apoi: „observațiile lui Călinescu își au cel mai adesea originea în lipsa de perspectivă istorică asupra judecăților maioresciene care se manifestă încă din epoca studiilor sale vieneze.“ (p. 75). Iată cum am ajuns, iarăși, la punctul nodal al cărții de față și al logicii de reunire în sumar a cronicilor făcute cu distanță. Perspectiva istorică și istoriografică oferă noi posibilități de lectură și interpretare critică, dacă cel care o asumă o poate realmente stăpâni.
Se explică astfel și varietatea cărților și autorilor din sumar. M. Anghelescu scrie cu aceeași competență despre Țiganiada și, cum am văzut, proza lui Ivănceanu, despre Rebreanu și Grigore Cugler, despre Geo Bogza și Dinu Pillat, Caragiale și Macedonski… Fie că pornește de la volume recent apărute (dar chiar selectarea lor presupune un sistem de valorizare și are o miză), fie că ține o comunicare despre Cioran la un colocviu în Italia sau participă cu contribuții la volume aniversare dedicate unor colegi de la Litere (Paul Cornea, Mihai Dinu), fie că îi face un portret lui Matei Călinescu, textul, din 2004, fiind inedit, fie că alcătuiește, chiar la începutul cărții, o veritabilă hartă afectivă a Bibliotecilor pe care le-a frecventat în șase decenii și mai bine, M. Anghelescu reușește să ofere cititorului, în numai câteva pagini, câte un decupaj de critică și istorie literară, convergente într-un text dens și complex. Fără ariditatea altor contribuții în domeniu, el știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea lectorului, inclusiv prin citate savuroase, din care siluetele unor autori de mult dispăruți se hașurează cu scrisul și cu viața lor. Iată-l pe Macedonski alături de tânărul său emul Constantin Cantilli, într-o excursie de trei zile, de la București la Brașov și înapoi, pe biciclete. Suntem în octombrie 1894, și cei doi bicicliști au pornit la drum: „Bicicliștii sunt însă poeți și peisajele, oamenii de pe drum, vremea schimbătoare chiar, nu sunt numai succesiuni de impresii, de tablouri, ci și sugestii lirice; ei trăiesc toate aceste peripeții în metafore. Vântul care începe să-i hărțuiască la un moment dat le spune «că vara a trecut, că frunzele cad, că rândunelele și cocorii s-au dus și că zadarnic statornic e cerul albastru, căci cerul este tot atât de perfid ca o inimă de femeie», dar excursioniștii nu-l ascultă, cum nici poeții nu renunță să cucerească inima femeilor, în pofida perfidiei lor, pentru că «velocipediștii sunt cutezători și omul izbutește în tot atunci când el cutează».“ (p. 132). Excursioniștii se vor opri la Tâncăbești, unde vor lua un dejun ce-ți lasă gura apă. Să-i lăsăm să-și urmeze drumul, în acest nou volum al unui istoric literar tobă de carte.